-Eriiii! Vino repede! – m-a strigat tata de la geam. Am urcat cât puteam de repede cele două etaje, să mă prezint la ordin.
-Ia, du-te și cumpără niște apă minerală, o sticlă de Țuica Bătrână, o sticlă de Dealul Mare, Cotnari sau Murfatlar, de care găsești! Încă n-ai venit înapoi?- mă tachina, în timp ce întorcea cu îndemânare bucata de pește ”în blană” în tigaie. Un miros de ”cantină” te dărâma de cum te apropiai de apartament. Ciorba de pește aburindă, de un roșu rubin aștepta să fie servită.
În sufragerie, masa aranjată ca la restaurant. Cele patru scaune tapițate din jurul mesei vor fi ocupate de niște tovarăși. Revizorii, iubitori de mese festive, nu scăpau ocazia de a gusta din preparatele lui tata, ori de câte ori se nimerea să vină ei în revizie și tata să nu fie plecat! I s-a dus vestea repede cât de mare bucătar e! Pe atunci nu cunoșteam termenul ”Chef”, decât pronunțat șef…de tren, de pildă.
Cu plasa de nylon verde asemănătoare cu o plasă de pescar, am dat o fugă până la complexul din capătul străduței. Am intrat în ”Alimentara cu autoservire”, am luat un coșuleț de sârmă împletită, îmbrăcată în fire de … nylon colorate și am luat la rând rafturile cu băuturi. Sticlele cu apă minerală stăteau în lăzi stivuite pe lângă rafturi. Uneori trebuia să caut ape minerale medicinale, Zizin, Slănic Moldovei, sau altceva în funcție de afecțiunile ce trebuiau drese cu apă.
De data asta am căutat Borsec, în caz că vreun tovarăș ar fi vrut să bea un șpriț. La casierie o vânzătoare îmbrăcată în halat și cu bonețică pe cap a bătut la mașina cât un mini frigider niște cifre. Aparatul scotea la fiecare atingere un huruit, de parcă ar fi înghițit cu greu cifrele, apoi s-a sucit și cu un ultim zgomot de ușurare a scos un bilețel cu suma ce aveam de plătit. În același timp se deschidea un sertăraș în partea de jos a aparatului, lăsând la vedere bancnotele așezate pe categorii, într-o ordine desărvârșită alături de bănuții puși separat. Am plătit și acompaniată de zăngănit de sticle la fiecare pas, am ajuns acasă.
După plecarea musafirilor care nu conteneau să mulțumească și să laude bucătarul, deși coborâseră deja un etaj, ”restaurantul” arăta cum arăta, dar în bucătărie vasele nespălate aproape că atingeau tavanul. Bucătarul obosit ar fi avut nevoie de un ajutor care să spele vasele. Numai că ”Pe Eri o doare capul când e vorba de spălat vase!” așa știa toată țara, asta scria pe cartea mea de vizită! Chiar dacă tata îmi spunea mereu: ”cu efortul cu care le bagi în chiuvetă, poți și să le speli„ când venea revizia, regula era dată uitării.
Și asta făcea parte din puținele motive pentru schimbul de replici când ajungea mama acasă. Tata nu era consumator de băuturi alcoolice. Și nici nu fuma, pentru că îl pișca pe limbă. De unde știa dacă n-ar fi încercat? (Întrebare retorică.)Cu șprițul reușea să întrețină atmosfera, în cel mai rău caz ajungea într-o stare de veselie, zâmbea, sau chiar râdea cu poftă. Destul ca să fie motiv de reproșuri pentru mama care venea obosită de la muncă și nu vedea chiuveta din cauza vaselor nespălate îngrămădite în ea. Pe Eri o doare capul, nu-i așa?
Cum – necum, s-au împăcat mai repede decât ai fi zis pește…prăjit! Și vasele au ajuns cumva la locurile lor. Și în pacea instalată, întreruptă de niște bătăi discrete în ușă, a apărut vecina, cu ibricul cu cafeaua proaspăt preparată, din cafea verde cumpărată la Alimentara, prăjită și măcinată chiar de ea.
_va urma sau nu_
La o cafea cu Erika Mărginean 