Bucata de cer albastru, mare cât un teren de fotbal, ce se lăfăia deasupra curții, s-a umplut ca la comandă cu nori ce se rostogoleau amenințător, transformând ziua în noapte. A bubuit de vreo două-trei ori. Fulgere înfricoșătoare au brăzdat cerul și a început să toarne cu găleata.

Ne speriam de fulgere, dar așteptam bubuiturile numărând cu vocea tare secundele ca să ghicim la ce distanță a lovit fulgerul. Bubuiturile erau produse de Sfântul Ilie care ba trecea cu carul pe pietriș, ba juca popice, în funcție de intensitatea zgomotului. Nu-l puteam vedea pentru că era undeva sus-sus, după nori, dar ne-am mulțumit că îl puteam auzi măcar. Pentru fulgere nu-mi amintesc ce explicație ne-ar fi dat cineva, dar după ani și ani, aveam să-i explic nepotului meu cum stă treaba cu tunete și fulgere.

Norii se adună ca să concureze care e mai frumos. Se lovesc cap în cap, eu sunt mai frumos, ba eu sunt…și cum unul frumos, dar și deștept în plus, iar celălalt cu minus la deșteptăciune, plus cu minus când se ciocnesc scot scântei.

Vara după câte o ploaie din asta sănătoasă, curtea se transforma în …râuri. Luam câte o scândură din beci și navigam precum plutașul de pe Bistrița. Am auzit probabil la radio, (opereta cu titlu identic de Filaret Barbu), altfel nu știu de unde am fi ghicit tocmai Bistrița! După ce s-au retras apele, am avut de ascultat reproșurile unui șef de pivniță, care se lamenta că iar am stricat nu știu ce cu scândurile alea.

De stricat, mereu am stricat ceva.

După ce au transformat grădinile de zarzavat în teren de sport acoperit cu zgură, nu-i greu de imaginat cam ce stricăciuni am putut face.Îngrijitorul avea un set de mături de sorg prinse laolaltă pe o bară, cu un mâner la mijloc cu care netezea zgura ori de câte ori era nevoie. Apoi redesena dungile albe de demarcaj cu praf de cretă albă. Noi nu mai aveam voie să intrăm pe teren după ora închiderii. Poarta închisă cu lanț și lacăt la capăt ar fi trebuit să ne oprească. Ne-a și oprit, dar gardul? Ridicat pe un suport de beton, din grilaj metalic vopsit verde, numai că nu vorbea! În orice caz ne îmbia să-l escaladăm. Și nu-l puteam dezamăgi! Ne jucam apoi toți patru cu mingea pe terenul proaspăt pieptănat, de parcă n-am mai fi văzut teren niciodată!

A doua zi dacă a plouat, scăpam, dar dacă era soare și se vedeau urmele noastre…începea scandalul. Bineînțeles nimeni nu știa nimic!

Iarna când zăpada acoperea totul ca o plapumă groasă, era și mai interesant să aruncăm sania peste gard, apoi să trecem și noi și să ne distrăm pe cinste! Picimea legată pe sania trasă de doi ”reni” brăzda cu simț de răspundere zgura sub zăpadă. Mai ales la câte o curbă strânsă, mușca destul de cinstit din teren.

După topirea zăpezii, bătăi în ușă: nea Mihi, pipangiul.

-Nu vă supărați, dar de data asta au întrecut măsura, copchiii ăștia!- se plângea îngrijitorul terenului de sport.

-Care-i baiul, nea Mihi?

Și s – a apucat nea Mihi să inventarieze stricăciunile…L-am ascultat cu smerenie, nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne miroase. Să încerce nea Mihi la etaj, poate știu ei ceva…Cine putea să comită asemenea grozăvie. Totuși i-a dat tata un pachet de tutun, să aibă pentru pipa lui pe care a stins-o doar până când a intrat în casă. Desigur și copiii de la etaj erau străini de cele întâmplate, așa că a mai primit și de acolo ceva de-ale gurii și până la prima ploaie isprava noastră a fost dată uitării.

(-va urma sau nu-)