A fost o vreme când toată lumea avea încredere în sistemul sanitar de la noi. Nici măcar nu – i trecea prin cap cuiva că ar putea să pună la îndoială diagnosticul dat de un medic. Toată lumea știa că există boli grave, incurabile, boli cronice și boli sezoniere. Ca să prevenim boala, ne vaccinam fără să știm ce conține vaccinul, de multe ori nici denumirea lui nu rețineam, niște prescurtări care mai și lăsau urme de neșters pe braț. Eram ”ștanțați” cu multe ace. Și nu comenta nimeni!

Într-o sticluță mică cu dop de cauciuc gri și capac de metal argintiu găurit la mijloc era praful alb, ce trebuia diluat cu ser fiziologic, agitat câteva secunde cu mișcări repezi, apoi lichidul era tras cu acul în seringa de sticlă gradată, asistenta o ridica spre lumină și verifica încă odată cantitatea din seringă.

La injecțiile cu antibiotice asistenta lăsa să iasă un strop din ser, strălucind pe vârful acului, apoi cu o bucată de vată imbibată cu spirt sanitar dezinfecta locul unde urma să bage acul. Subcutanat sau intramuscular. În pulpă, șold sau în braț. Nu zic că ardeam de nerăbdare să mă-nțepe! Dar nici nu făceam circ, nu țipam și nu plângeam că trebuie să mă vaccinez. E drept că dacă se putea alege, optam pentru tratament cu tablete, dar am rezistat cu stoicism -de pildă- la 15 doze de injecții antirabice în burtă, după mușcătura unui câine fără stăpân.

Medicii erau niște domni serioși, unii cu ochelari și stetoscop la gât, orelistul cu un fel de ”lămpaș” de miner pe frunte…Fiecare după specializarea avută. Unii medici primari, alții profesori, toți cu nume sonore, rostite cu admirație și respect de pacienții veniți din toată regiunea.

De când mă știu am trăit printre oameni cu halate albe. Mama, asistent medical, uneori mă alăpta în spitalul unde făcea de serviciu. Ba dădea o fugă până acasă, locuiam destul de aproape de spitalul unde lucra, ba mă duceau la ea. Primul deceniu l-am petrecut într-o curte de policlinică.

Într-o vreme am fost terorizată de echipajele de Crucea Roșie – cred – care periodic făceau pregătire practică pe ternul nostru de sport cu zgura roșie. Mi-au cerut ajutorul și am acceptat. Odată, de două ori, după care de cum intrau pe poartă mă ascundeam în șifonier și nu era chip să mai ies de acolo până ce nu s-au jurat ai mei că au plecat oamenii cu targa. După ce că nu suportam mirosul de tinctură de iod, aveam oroare de fașă, de ideea de a fi accidentată…simpaticii cursanți mă bandajau din cap până-n picioare, îmi puneau atele, mă plimbau cu targa, trecându-mă peste obstacole…Mai aveau și măști contra gazelor pe figură, era horror! Interesant e că nu-mi amintesc să fi mimat manevre de resuscitare și nici metoda Heimlich…

Toate astea le-am văzut mult mai târziu la o ambulanță privată…

(-va urma sau nu-