De la înălțimea celor șapte etaje, cartierul părea o insulă de verdeață. Se vedea și acoperișul complexului alimentar. Nu puteam decât să ghicesc dacă merită să cobor după lapte, din moment ce mașina frigorifică nu apăruse încă.

N-am apucat să mă decid, când bătăi puternice m-au redirecționat spre ușă.

-Administratoarea sunt! – a tunat din prag o matroană, plină de importanța funcției.

-Bună ziua! i-am zis, așteptând să aflu scopul și durata vizitei neașteptate.

-Mâine după-masă, să veniți cu actele de identitate la ghișeu, ca să vă luăm în evidență! -a declamat, trecând fără alte detalii în mare viteză spre ușa liftului.         

N-am apucat să-i răspund că din apartamentul vecin și-a scos capul o altă cucoană, mai curioasă din fire și plină de simțul datoriei de a ține evidența a tot ce mișcă pe palier.

-De acolo ați ieșit? m-a întrebat arătând cu capul spre ușa apartamentului 79, când mă întorceam deja de la liftul ce tocmai urca la etajul superior la bord cu administratoarea cea exigentă.

-Cum ați intrat? Știți că acolo locuiește Marius!     

-Am intrat pe ușă. Am deschis cu cheia. Știu cine locuia aici! I-am răspuns și am intrat în speranța că pe ziua de azi am terminat cu întrebările și indicațiile prețioase. Greșit! Doar că pe atunci n-aveam de unde să știu că va urma și cireașa de pe tort.

Am pornit în cele din urmă să împușc doi iepuri deodată! Am lăsat plasa cu sticlele de lapte la coada fantomatică de la ușa magazinului. Sacoșe mai mici, mai mari, burdușite cu sticle pentru lapte, erau aliniate într-o ordine desăvârșită. Bătrâneii, ascunși la umbra copacilor din parc, la taclale, păzeau din coada ochiului șirul de sacoșe. Din când în când prin telefonul fără fir soseau vești despre traseul mașinii.

-Se apropie?

-Stați liniștiți, încă-i departe. Alarmă falsă! Și se puneau înapoi pe băncuțe, pe scăunele de pescar, sau pe câte un scaun de bucătărie. De la geam puteai să crezi că nu-i nimeni în zonă, abia ajuns la fața locului te îngrozeai câți sunt înaintea ta!

Am timp să merg până la piață, mi-am zis și am pornit bucuroasă că soarele de iunie se juca de-a v-ați ascunselea printre nori. Zilnic descoperam câte un pic din cartierul mare cât un oraș de provincie. Piața am descoperit-o imediat după complexul de lângă blocul unde locuiam. Înainte de a ajunge la piață, era un magazin alimentar, atât de mic și neînsemnat, încât nu l-aș fi remarcat nici de data asta, dacă n-ar fi șerpuit o coadă lungă și groasă, ocupând jumătate din trotuar. Din curiozitate-cum altfel, m-am pus la rând și am pus, tradiționala deja, întrebare: ”nu știți ce să dă?”

Nu trebuia să întrebi neapărat, cu puțintică răbdare puteai afla ce s-a dat și eventual la ce te mai poți aștepta. Indiferent ce ar fi fost, dacă undeva se opreau doi trecători pe stradă, ca să stea de povești, se putea forma o coadă în spatele lor, fără nicio problemă. Tot la fel de spontan putea și să se împrăștie lumea ca să se mute la altă coadă, unde se dădea ceva. Mereu ”se băga” ceva, mereu se termina ceva și mereu se găsea cineva care să știe din sursă sigură unde urmează să se bage ceva!

N-am stat nici cinci minute la coadă când m-am trezit aproape luată pe sus de un tuciuriu cât Cassius Clay, care mi-a zis să-mi țin gura, intrăm în față, eu să-i las ciocolata, iar el îmi lasă laptele condensat! ”Pardon, pardon, soția e cu copil mic, dați-mi voie, pardon!” turuia într-una în timp ce ”avansam înainte” uimitor de repede.

N-am reușit să mă dumiresc bine și deja eram în fața vânzătoarei care îmi număra câteva tablete de ciocolată chinezească și tot atâtea cutii de lapte condensat. Am plătit fiecare porția lui, iar după ce am ajuns afară, omul mi-a dat cutiile lui cu lapte condensat în schimbul tabletelor mele de ciocolată chinezească!

Atât de repede s-a întâmplat totul, că mă mir încă ș-acum, cum de n-am reacționat în niciun fel?

(va urma sau nu)