Agitația zilelor de lucru înceta brusc la fiecare sărbătoare oficială. De 23 August, se întrerupeau lucrările până și la Casa Republicii. Fiecare am sărbătorit Ziua Națională după posibilități. Parcul Cișmigiu a fost una dintre destinațiile zilelor noastre libere. Nu odată ne plimbam cu barca pe lac, mai ales când rămâneam fără țigări. Clientul nostru care venea de undeva de la granița cu sârbii, după ce a găsit o ”sursă de permisii” mai bună decât am fi fost noi, s-a lăsat ”jefuit” în Gara de Nord! Ce să vezi, hoții l-au lăsat tocmai fără plasa în care avea țigările noastre, pe care le așteptam ca pe Mesia!

Pe lacul din Cișmigiu ”Barca pe valuri plutește ușor”- ducându-ne spre lotca unor tineri care aparent n-au mai vâslit în viața lor și sunt gata să ne taie calea. Ne cerem scuze, și ei, și noi și între timp desfășurăm o tranzacție. Cumpărăm câteva pachete de țigări de contrabandă. Poate chiar din plasa furată de la bulgăroiul nostru?

Pe terasa restaurantului Monte Carlo ne luptăm cu o cafea frappe. Tentativă de cafea, că în tot orașul n-am băut o cafea așa cum eram obișnuită să avem acasă la tot pasul! Într-un bol mare cât o oliță de noapte, frumoasăî comparație! Bine, cât un acvariu pentru peștișorul auriu! Sună mai bine. Conținutul? O zeamă cafenie cu frișcă multă deasupra…imposibil de băut chiar și în câteva ore!

Țâșnitoarele situate din loc în loc pe alei au mare căutare. E o căldură uscată. La 40 de grade la umbră ai impresia că te poți rezema de aerul cald fără să cazi! Apa dulce de Dâmbovița adună însetații. Stau la coadă. Din obișnuință. Apa țâșnește din fântână dacă știi pe ce și cum să apeși, dar și cum să stai cu gura căscată deasupra acelei împletituri în formă de pahar de metal.

Alții stau la rând la vată de zahăr sau la un sirop cu sifon. Dacă n-ai vedea globurile de vată de zahăr ai putea să crezi că lumea s-a strâns la urs!

Știind situația de pe teren, nu plecîm nicăieri fără …”sacul de alarmă! ” Adică sticluța cu cafea, apă, lăpticul pentru junior, dar și câte ceva de-ale gurii. Sacul de fapt e o geantă ușoară, destul de încăpătoare, ca la nevoie să-l băgăm și pe junior ca într-un coș! Văzându-l într-o zi, călătorind astfel, copilul din vecini, mic de stat, dar mai mare la… sfat, l-a întrebat pe acel ton inimitabil de bucureștean: ”te-au băgat în geantă, mă? te-au băgat în geantă?”

”Da, doamnă, Bine, doamnă!”, adică Ionel al nostru, ne-a oferit o surpriză de Ziua Națională. Niciodată nu m-am întrebat cum ajunge un tânăr dintr-un sat din județul Dâmbovița, militar în termen în capitală! Și nu oriunde, ci într-un loc călduț, furier în cazarma din Vitan. După nume putea avea rude mari- împărătești, dar nu mi-am bătut capul ca să aflu.

Ne-am îmbarcat în Dacia unui tovarăș colonel, nu prea încântat că devenise șoferul unui grad inferior, dar relația cu Ionel îl obliga să suporte consecințele. Am ajuns undeva într-un sat, cu nume de meserie dacă-mi amintesc bine. O casă mare, frumoasă, dotată cu de toate, cum nu prea găsești nici in capitală. Televizor, boxe, magnetofon, casetofon, ce vrei și nu vrei. Mama băiatului a intins o masă în cinstea noastră de ziceai că se pregătesc de nuntă. Toate bunătățile cum numai la țară găsești de la aperitive, la supă de carne, felul doi și prăjituri și când am crezut că nu mai au ce să mai pună pe masă, au venit cu porumb copt la grătar! Nu mai văzusem așa ceva…

A doua zi, la întoarcere însă am rămas pe cont propriu. Colonelul, dar și Ionel au rămas pe loc, iar noi ne-am dus în stația de autobus. În drum spre stația care se afla în centrul localității, am trecut și pe la primărie, unde seniorul lui Ilie, tovarășul primar, era într-o ședință, că altfel ne-ar fi însoțit!

Sub privirile consătenilor curioși, care nu înțelegeau de unde am apărut și mai ales cum, am luat autobuzul și ne-am întors la ale noastre, în cazarmă!

(va urmna sau nu)