Etajul doi al clădirii era ocupat de compania a zecea. În stânga noastră un tânăr subofițer jongla cu uniformele și bocancii pentru rezerviști. Nu știu cum reușea să nu nimerească aproape niciodată mărimea potrivită. Cu brațele pline cu echipamentul proaspăt preluat pe semnătură, rezerviștii schimbau apoi printre ei ba o haină, ba un bocanc. Când au fost epuizate toate încercările și tot a mai rămas câte unul cu gleznele pe afară din pantaloni, altul târându-și bocancii prea mari după el pe coridor, a intervenit salvatorul, cel care rezolva problema. Contra…cost. Bătea discret la ușa tovarășului, îi dădea ceva și după ceva căutări, acesta reușea să-i schimbe ținuta cu una potrivită.

Mai sus de ușa noastră, dincolo de camera unde juniorul l-a hrănit cu iahnie de fasole pe rezervistul căzut în lupta cu Bacchus, mai era o cameră. Aceasta și cea de vizavi aveau gratii de metal, semn că dincolo de ușile ferecate se ținea inventarul de valoare, printre care și vestita hrană rece.

Un colonel uscățiv și tăcut venea din când în când și se odihnea în camera lui Ilovan. Juniorul meu a scăpat mingea pe coridor și o urmărea cum se rostogolea printre picioarele colonelului care discuta probleme serioase cu Ilovan. A trecut ca sub pod, printre cizmele lustruite! A înghețat apa în mine! Cum să-mi recuperez fiul fără scandal? Să-l strig, nu puteam. Să-l prind? Dar cum? Cei doi se prefăceau că n-au sesizat absolut nimic! Un gest admirabil! Orice reacție ar fi declanșat sistemul domino!

Detașați la ordin, cu promisiunea că la sosire ne așteaptă o locuință de serviciu, rapoartele primite de cei responsabili cu cazarea, de la cel mai mic grad până la cel mai mare grad, care răspundea de Trustul de Construcții! Erau blocuri multe finisate sau aproape la cheie prin zonă! Dacă ei nu aveau, cine putea să aibă locuințe? Apoi colonelul mărunt de la cazarmă, cumpărat cu licorile lunare, apoi colonelul…o armată de grade până la noi! Nu era mai simplu să te faci că n-ai văzut nimic?

Într-o seară, totuși, am avut un control inopinat. Un tovarăș colonel a vrut să vadă registrele companiei. Nu s-a mirat că în locul unui ofițer, am apărut eu. Îmbrăcată regulamentar în costumul verde de concentrat și în gând cu determinarea ”acum ori niciodată.” L-am întors din drum, dirijindu-l spre cancelaria veche. În cea nouă nu ar fi fost indicat să intre. Tocmai se sărbătoarea ceva. Se mai ciocnea câte un pahar, discret, în scop… curativ! Un cântăreț din întâmplare ajuns pe șantier, o voce remarcabilă de altfel, își etala talentul de interpret. Doina de jale pe care o chinuia – din fericire ajunsă la tonalități joase – sunetele se opreau înainte de a ajunge dincolo de ușă.

În drum spre cameră, am încercat să-l pun în temă pe tovarășul colonel să nu fie prea surprins de ce avea să vadă. Abia acum înțeleg că omul venise la pont. Altfel l-ar fi căutat pe comandantul de companie, nu pe mine!

Am deschis ușa. Ordine și ”deciuplină”, ca să-l citez pe Moș Teacă. L-am pus la masă, l-am servit cu un ceai făcut pe reșoul șantierist, confecționat din BCA. Ori știa ce-l așteaptă, ori a fost atât de șocat încât n-a reacționat nicicum. Nu rețin numele lui, ceva cu G. Era tare de treabă. Plin de empatie, mi-a dat adresa generalului Ilie Ceaușescu, asigurându-mă că acolo voi găsi ascultare!

N-am apelat la general, pentru că între timp a venit un alt general în vizită, tot neanunțat, dar acesta nu avea pregătirea necesară! Puțin a lipsit ca să nu facă apoplexie văzându-ne în ”vastele noastre apartamente.”

După plecarea lui a venit Ionel, furierul, zis ”Da, doamnă. Bine, doamnă!” L-am botezat așa, pentru că aproba orice i-aș fi zis, apoi cu executarea…asta era altă problemă. Se oferea să-mi aducă orice din oraș, în felul acesta reușind să se întâlnească cu prietena lui. Se ocupa de junior, mai pleca cu el până la piața din apropiere, pe motiv să-l aștepte pe ”toașu”, în realitate tot o fustă era la mijloc!

Acum a venit mâncând pământul: ”să știți că vă dă apartament! Pe Ispirescu, doamnă! Am auzit eu!” – se grăbea să mă pună în temă.

-Ei, da! Astea-s povești, de Petre Ispirescu!

-Pe cuvânt, doamnă! I-am auzit, ”Toa-geal”a dat ordin…

Au urmat câteva zile de liniște. Ne-am mutat în clădirea veche, la etajul patru într-o cămăruță prăpădită. Nu mai puteam ieși nici pe coridor. Chiar în fața ușii stătea planton un militar în termen!

Interesant e că spre deosebire de soldați, rezerviștii nu-mi inspirau teamă. În general se purtau respectuos. Cum nu e pădure fără uscăciune și printre ei a fost un bătrânel mai insistent cu avansuri. Prins la înghesuială a primit o corecție, așa că s-a cumințit și el!

Și atunci a venit confirmarea! ”Da, doamnă. Bine, doamnă” a avut dreptate. Am primit apartament cu trei camere! Aproape de Ispirescu. Strada Petre Ispirescu.

( va urma sau nu)