Noul Regulament de Organizare și Funcționare a școlilor, cu o denumire detaliată (prin abrevierea ROFUIP), a fost publicat în Monitorul Oficial și urmează să fie aplicat de la 1 septembrie anul curent.

Asta mi-a adus aminte de …anii de școală. Din primară am frecventat cursurile unei unități de învățământ ce inspira respect dacă nu prin impresionanta ei clădire, cu siguranță prin renumele său.

În clasa a IV-a aveam deja mai mulțe ”Toa”șe învățătoare” spre deosebire de celelalte școli unde una singură îi teroriza pe elevi. Ecuson, cordeluță, unghii tăiate, batiste curate, lungimea sarafanului, culoarea ciorapilor, echipament sportiv, trusă de desen, trusă de lucru manual, intrarea prin poarta rezervată elevilor, transhumanța pe la diferitele cabinete, în funcție de materia predată-toate astea făceau parte din regulamentul școlii.

După terminarea clasei a VIII-a am dat examen pentru a intra la liceu. Aceeași curte, altă clădire. Mai mare, cu mai mulți profesori, dar aceleași reguli.

Singura noutate era că băieții, foștii noștri colegi până-n clasa a VIII-a au plecat la alt liceu, unde învățau numai băieți, al nostru fiind liceu de fete!

Obișnuită nu doar cu profesorii, cu zidurile școlii, dar și cu cerințele, nici nu s-a pus problema că s-ar putea să pic examenul de admitere. Deși nu ar fi fost o minune. Au fost cazuri destule!

La începutul anului școlar am primit colege noi. În septembrie am fost 33 …am absolvit 29. Se făcea școală serioasă pe atunci!

Fetele care au ajuns la noi din școlile de la periferie sau chiar de la vreo școală din provincie, după examenul de admitere, ar fi trebuit să se integreze cu drepturi egale încă din primele zile. Numai că procesul era de lungă durată, o anumită stingăcie fiind vizibilă chiar și după doi ani.

După admitere, fetele au fost împărțite pe clase ”umaniste” și ”reale” , în funcție de alegerea făcută și de media obținută la examen. Așa se explică să fim puține care am fost colege încă din școala primară.

Și așa îmi explic cum de s-a putut să am colege cu care am absolvit liceul, fiind patru ani în aceeași clasă , dar fără să fi avut relații de prietenie, caldă colegialitate…

Ce să nu mai lungesc vorba, sunt fete cu care nu-mi amintesc să fi schimbat vreun cuvânt, ale căror nume nu se asociază în capul meu cu vreo imagine.

Zilele trecute am primit o invitație de a participa la revederea cu colegele după….mulți ani. Am prostul obicei de a nu mă ascunde după cireș, așa că mi-am exprimat reținerea față de a mă revedea cu niște doamne care nu mi se par cunoscute. Mai pe șleau mi se par străine.

Mi s-a replicat de către organizatoarea evenimentului – întâmplător una dintre puținele cu care eram în relații mai bune: Vezi, dacă ai fi venit la celelalte revederi acum nu ți-ar fi străine fostele tale colege de clasă!

Mi se șopteștește în cască – ar zice o moderatoare- că politețea cere ca să te ascunzi după cuvinte, maturitatea înseamnă să nu zici tot ce-ți trece prin cap…bla-bla, mie mi se par minciuni toate astea și atunci?

Poate că aș găsi zeci de subiecte de scris despre doamnele proaspăt coafate, aranjate, defilând în rochiile cumpărate special pentru acest eveniment. Apoi discursurile, dările de seamă care ce a mai făcut.

Dacă ani de zile nu te-a interesat dacă mai exist, acum brusc ce te apucă? De unde atâta dor de a-mi inventaria urmele lăsate pe figura mea de trecerea anilor?