Se făcea că acceleratorul de particule din Elveția și-a revizuit atitudinea și a mai încetinit goana aia nebună de care nimeni nu părea să-și mai aducă aminte…Și văd…

O poartă mare, larg deschisă, dar nu intră și nu iese nimeni. Pe trotuarul din fața porții brusc cade lat un om. Cade ca secerat și nu mai mișcă. Apoi încă unul, și încă unul…Poartă salopete de muncitor. Atât de ciudat se trântesc pe jos, parcă ar fi niște păpuși. Aparent nu au nimic, pășesc normal ca apoi să cadă de parcă ar fi murit înainte să atingă solul. Femei nu văd. Doar bărbați.

O piață mare, pavată cu pișcoturi. În mijlocul pieței o fântână arteziană. Un singur porumbel se plimbă pe pavajul uscat. Ezită parcă, apoi își ia zborul. Un pieton grăbit traversează piața. Orașul pare părăsit. Soarele răsare și apune peste o scenă din care lipsesc actorii.

Camioane grele, probabil militare, trec pe o stradă lăturalnică. Sunt multe, zgomotoase, trec fără oprire. Nu știu de unde vin și nici încotro se duc. Cineva spune că transportă niște saci de culoare închisă. Sunt mulți saci. Nu cred că ar fi …Nu. Nu ascult ce zice cineva care se jură că ar fi văzut…

Ce liniște ar fi dacă nu mi-ar suna în urechi valurile mării ce se sparg de mal. Vin tot mai multe, valuri zgomotoase…Șuieră vântul, vine valul spumegând, se sparge și se retrage….Mi-e frică.

Mașina salvării stă de ceva timp în fața blocului vecin. Pe ușă e un afiș. Nu văd ce scrie pe el. Doi astronauți ies din mașină și dispar după ușa pe care scrie ceva ce nu pot descifra. Girofarul aruncă lumini albastre, cercuri, cercuri…Nu-i nimeni pe stradă. Unde sunt vecinii?

Un obiect ciudat e cărat spre mașina mare cât un salon de spital. Salvarea cea mică a plecat în liniște, așa cum a venit. Și-a stins și farurile. Asta mare nu face nici zgomot și nici joc de lumini. Astronauții se chinuiesc cu acel obiect ciudat, pare să fie destul de greu. E ca o targă băgată în pungă de plastic transparent.

Treizeci, treizeci și unu…îmi număr pașii pe pășitorul din balcon. Privesc spre cerul albastru. Nu mai trec avioanele care lasă dâră albă după ele. Nu sunt păsări. Doar natura își vede de treaba ei, deși se pare că cineva a zis Stop Joc!

De câteva săptămâni mă uit de sus la cătunul părăsit. Nu mai tușește, nu mai strănută nimeni. Niciun mucos!

Deodată văd un obiect strălucitor ce apare de deasupra blocului vecin.Vine destul repede, fără zgomot, dar apuc să-l prind cu camera telefonului. Privesc fascinată spre acel ceva, simt că se uită cineva la mine de acolo de sus…Nu știu ce poate fi. Nu seamănă cu niciun aparat de zbor, cu nicio dronă ce aș mai fi văzut vreodată! Important e că de aici încolo nu mai mi-e frică. Ca să fii liber trebuie să scapi de spaimă!

Știrile sunt din ce în ce mai ciudate și ele. Doi plus doi fac cinci. Din care scădem șapte și rămân nouă. În stare gravă. Ab ovo: au fost confirmați, internați, decedați sau vindecați, asimptomatici, reinfectați, izolați, carantinați, eliberați la cerere sau pur și simplu externați pentru că s-au vindecat conform legislației în vigoare. Chiar așa. Adun și scad cifrele conștiincioasă. Acțiunea mi dă cu virgulă. ”Nu mai calcula! Lasă așa cum e!” Și mă opresc! Ordinul nu se discută!

Taximetristul îmi zice că am ochi frumoși, să nu-mi mai dau jos masca! Farmacista în schimb nu mă recunoaște cu mască. Ochelarii mei se aburesc, oricum aș purta masca, nu funcționează niciun truc de pe you tube!

Astronauții din linia întâi trec pe coridoare goale, paturi de spital în care zac pacienți mascați, mașini de salvare înșirate ca la paradă, incendii, morți, scene ca de război, tăieri de panglici, săli de sport transformate în spitale, internări și transferări până la loc cu verdeață, debandadă. Explicații lipsite de cea mai elementară logică. La televizor rulează aceleași imagini. Se vorbește de valuri și cocoașe. Am învins- strigătul victoriei urmat de sute de morți și de explicația că …

Societatea se împarte în două. De la distanțarea ”socială”- am crezut că au greșit cei care au ghicit expresia, dar nu…am ajuns la un pas de …”steaua care a răsărit”!

Și mă trezesc….