Zilele trecute auzindu-mi vocea prin interfon, Noir s-a postat la intrare cu ochii lipiți de cutia minune de pe perete. Nu era chip să-l urnești de acolo, convins fiind că de acolo trebuie să apar cu plicul de mâncare.

Ajutat cu o mișcare fermă și lăsat în casa scării, Noir a început să urce etajele, bombonând, treaptă cu treaptă. După ce l-am strigat de câteva ori, a prins viteză povestind probabil pățania de la interfon.

Azi a apărut abia spre după-masă. Obosit, debusolat după o noapte albă, în cele din urmă s- a postat la farfuria lui, după ce a aprobat plicul pe care l-am ales din cămară.

A lins frumos farfuria, a cerut apoi lăpticul. L-am felicitat pentru că a mâncat frumos, așa că l-am lăsat să termine și lăpticul. Am tastat liniștită, știindu-l în bucătărie. După un timp m-am dus să văd ce face.

Incredibil!

Noir a dispărut!

M-am uitat sub scaun, sub masă, de după ușă, pe hol, în baie, în dormitor…În sufragerie n-a venit, alte uși nu erau deschise, geamurile la fel, cu toate astea Noir nu era nicăieri! L-am strigat, am răscolit casa …nimic!

O senzație ciudată. Nu-l găsești, deși știi că nu avea cum să dispară…

M-am uitat și sub pat, chiar și sub perne…bine că m-am oprit la timp! De mă uitam și în dulap…cred că ar fi izbucnit în râs!

Mă urmărea mirat, aproape invizibil pe mocheta neagră…sub eșarfa mea aruncată iresponsabil peste ”pășitor”…L-am trezit din somn, drept răsplată n-a scos nici pâs! M-a lăsat să-l caut!

Și încă doarme!