Mi-am promis de nu ştiu câte ori să nu mai accesez niciun titlu promiţător, pentru că m-am convins de enşpe ori că asemenea articole nu au decât un titlu şi atât. Recunosc că dincolo de supărarea mea, e lăudabilă inventivitatea autorului, care uneori reuşeşte să mă atragă în capcană! E semn că ar fi demn de un job mai bun!

Cel mai enervant e însă când sub titlul promiţător găsesc aceeaşi poveste banală, leat cu bunica şi identică  cu textul plimbat pe la toate publicaţiile online, de cel puţin o săptămână. Nu le numesc, nu merită publicitate gratis, dar sunt destule care s-au axat de ceva vreme pe prelucrări din presa anglo-saxonă de pildă.

Nişte traduceri execrabile, interpretări după ureche, poză furată, cu puţin noroc chiar la subiect, dacă nu dintr-o altă poveste fără nicio legătură cu textul. Uneori autorii nu iau nici măcar oboseala de a menţiona sursa!

Pe acelaşi loc cu acestea se află şi textele inspirate din tumultoasa viaţă intimă a “vedetelor” noastre. Nu mai pot! Am devenit insomniacă de grija lor! Cine cu cine a fost văzut, cine mai divorţează, cine se omoară din dragoste, bre! Xuleasca are sau nu sutien, chiloţeii s-au văzut sau nu în direct şi a cui soră e mai frumoasă? Nişte inepţii de zile mari!

Dacă azi aflăm de la  cercetătorii britanici, desigur, că bananele constipă, de mâine le putem mânca fără grijă, căci potrivit unui alt articol, bananele sunt diuretice! Şi tot aşa. Ce azi e alb mâine va fi maro şi invers!

De ce se întâmplă toate astea? Pentru că în ciuda unor zvonuri, jurnalistul e şi el om! Trăieşte de pe piaţă şi plăteşte dările la stat. Aberaţiile tipărite nu prea se cumpără, nu se mai fac abonamente, de aceea printul scade şi presa se mută pe online. Acolo încă e gratis, iar accesările sunt ca nişte complimente adresate unor domnişoare bătrâne. Cad bine, dar nu prea ajută!

Şi atunci potrivit îndemnului, “scrieţi băieţi, scrieţi orice numai să scrieţi”, băieţii scriu! Violenţa, bârfa, sexul, calomnia aduc accesări. “Ponegreşte, ponegreşte, poate se prinde ceva”, o altă metodă, urmată de un drept la replică. Şi uite aşa subiectele vin de la sine. Probleme sociale? Investigaţii? Da de unde! Cine are răbdare să citească aşa ceva? Şi câţi ar înţelege? “Şcoala care scoate tâmpiţi” produce analfabeţi care ştiu să citească, dar nu le cereţi să spună ce au înţeles! Ar fi prea de tot. Nu-i destul că v-au citit? Ce vreţi să vă şi povestească?

Şi jurnalistul se adaptează. Din formatorul de opinie ajunge deformator, spălător de creiere, un neica nimeni care scrie pentru doi bani. Că în ţara lui Lască, mere şi aşa!

(Apărut in blogul Cotidianului Zi de Zi, semnat Erika, în decembrie 2010)