Era după miezul nopții. Îmi pregăteam geanta pentru o nouă zi în timp ce urmăream o emsiune in memoriam Florian Pittiș, Din când în când aruncam și o privire spre cel care vorbea despre Moțu. Atât de absorbită eram de ”Pittiș show” încât îl vedeam cu ochii minții uitând cu desăvârșire de sursa sunetelor.

”Sfârșitul nu-i aici! am fredonat cât am putut de încet – orele fiind înaintate. Telefonul negru arăta încărcat 100%, așa că am început să-l caut pe cel alb, ca să-l încarc.

Pe masă? Nu-i. Printre dosare? Nu-i. Sub masă? Nu. Merg în baie, poate l-am uitat acolo. În bucătărie, în cămară, chiar și în frigider am aruncat o privire, pe hol…nimic! Dispărut fără urmă!

Smartwatch- ul meu refuza să-l mai caute, dacă l-am redus la tăcere când țipa prea tare ”I’ m here”. Așa-mi trebuie. În cele din urmă m-am resemnat, apare el mâine, asta e!

Și mă bag în pat…lângă telefonul meu cel alb! Sursa sunetelor! Am râs, ce era să fac!

Sfârșitul nu-i aici!