În această perioadă a anului, fără să devin nostalgică, îmi vin în minte imaginile decupate parcă dintr-un film de demult. Cete de copii ( adolescenți), la orele serii, iau la rând casele profesorilor și le cântă o serenadă sub geam. Sau la ușa apartamentului-cei mai tineri stau la bloc!

Unii îi cheamă înăuntru, alții nu-s acasă. Unii îi tratează cu apă cu sirop, cafea și prăjiturele. E interesant să-l vezi pe severul domn profesor în postura de tată grijuliu, care știe și să glumească, sau pe doamna profesoară emoționată ca la orice despărțire.

Bătrânul meu liceu asistă la nu știu a câta generație de absolvenți. Cântăm Gaudeamus igitur și ne curg lacrimile. Poză de grup la poarta școlii. Eu ratez poza…am în schimb un imens buchet de bujori roz, o carte de poezii și o cutie de ciocolată!

O nouă imagine. Acasă. Covor din petale de bujori de la trepte până la ușă! Tort cu frișcă și căpșuni. Multă lumină, soare. Nuanțele fericirii. Seara banchet. În mod excepțional până târziu!

Niciodată n-am înțeles cum poți face cheful înaintea examenelor, dar așa se face. Pedanți profesori la catedră. Bacalaureat. Emoția necunoscutului. Tragi un bilețel. Te pregătești și răspunzi. Nu avem camere de supraveghere. Nici la scris, nici la oral. Se afișează rezultatele…

Și de aici încolo începe viața cu V mare, cea despre care ne vorbeau cu atâta respect, de care ar fi trebuit să ne fie frică, mai ales dacă nu învățăm Teorema lui Pitagora…