Trecând prin fața saloanelor de coafură simțeai un amestec de mirosuri de chimicale, fixative și parfumuri. Prin geamurile mari de la etaj, privind de pe partea cealaltă a străzii, se vedeau acele obiecte ciudate, zgomotoase, ca niște cușme de plastic croite după modelul gărzilor de la poarta palatului britanic! Uscătoarele de păr!

Pe scaunele din fața oglinzilor stau candidatele la înfrumusețare. Cu prosopul pe cap, cu bigudiuri, supuse ba la foarfecă, ba sub jetul fixativelor, doamnele și domnișoarele colaborează cu stoicism, în speranța unui rezultat de invidiat. După o asemenea tortură, câte nu dormeau ca pe tren, ca dimineața să le fie coafura impecabilă!

Coafeza mamei făcea telemuncă! Glumesc! Pe atunci nu exista acest termen. Dar lucra și acasă! Locuia undeva la o casă particulară. De ar putea vorbi fâșia de trotuar din fața casei, de câte ori am patrulat pe acolo așteptând -o pe mama să iasă radiantă, frumoasă cum o știam, dar cu niște bucle artistic aranjate! Îi lua o oră, două dacă nu era vorba de ”permanent”.

Traumatizată de acțiunile astea la coafor, nu e de mirare că aș putea număra pe degetele de pe o mână de câte ori am apelat la hair stylist! De vreo trei ori la Mureș, odată la Buzău, odată la București! Odată am rezistat la transformarea mea în … Angela Davis sau Michael Jakson în copilărie? ( vezi imaginea alăturată).

În rest mă urâțesc singură! E mai ieftin, fără programare și dacă se întâmplă să se strice vremea și coafura nu rezistă, îmi fac mea culpa!