Etichete

,


politie1Sâmbătă, spre orele serii când oraşul părea adormit în aşteptarea dublei sărbători, Paştele şi Floriile, am luat autobusul 20. Cei câţiva călători care motaiau în scaunele lor sau priveau plictisiţi pe geam aveau să fie treziţi din amorţeală de o întâmplare neobişnuită.
Un tânăr care îşi depăna amintirile stând la taclale cu taxatoarea repetă din când în când: “se comportă că nişte copii de zece ani.” Neavând altceva mai bun de făcut, încercam să ghicesc motivul suferinţelor tânărului… ”Werther mureşean.” Nu a fost nevoie să-mi bat prea mult capul. Autobusul a fost tras la dreapta în poziţie de aşteptare, cu uşile închise. Călătorii se întrebau ce se întâmplă, de ce stăm? Un pasager s-a cerut afară, ceilalţi continuau să se mire. Nu a durat mult şi doi agenţi de poliţie rutieră, echipaţi corespunzător au pătruns în autobus, întrebând pe un ton ferm: ”Asta e?” Şi cei pe lângă care treceau tresăreau întrebându-se: “Oare ce-am greşit?”
Cei doi erau urmaţi de şoferul autobusului, el era reclamantul, cum aveam să aflăm. Ar fi urmat o legitimare regulamentară, dar băiatul nu avea actele la el. Mai tânărul poliţist a notat pe agenda lipită de geamul autobusului datele pe care i le dicta băiatul. Cu adresa cu tot. Nimeni nu a comentat. Şoferul, un Othello de serviciu, (unul dintre cei care se comportă de parcă ar avea zece ani?), a expus problema. Din dragoste! Tradiţionalul triunghi: fosta prietenă, actuala şi pârâtul. Poliţiştii au executat pesemne “Autobusul 2009”, din moment ce am stat minute în şir, pasageri fără vină, până când s-a făcut schimbul de amabilităţi poliţieneşti. “Aşa ceva nu vezi nici în filme”, era de părere taxatoarea, după consumarea ineditului. Continuarea în numărul următor?

* publicat în ZI de ZI,în 2009