Etichete

, , , , , ,


images.jpgSunt bulversată de-a dreptul! Nu aş fi crezut vreodată că, după acel decembrie ’89 , voi mai întâlni oameni cărora să le fie frică de consecinţele faptelor sau vorbelor rostite, dacă aceste fapte sau vorbe nu contravin legilor sau bunului simţ!

Jumătate din viaţa mea am trăit într-o perioadă în care nu puteam zăbovi în faţa blocului, seara, fără să nu fi fost trecută în agenda miliţianului….chiar dacă nu am ieşit decât să duc gunoiul până la ghena dintre blocuri!…Când mi se oprea corespondenţa şi apărea după ce a fost citită sau dispărea fără urmă….când se asculta la radio emisiunea lui Cornel Chiriac, muzică bună printre fluierături, întreruperi şi anunţul rostit cu vocea gravă: Aici e Radio, Europa liberă!…când trebuia să-ţi ţii gura dacă nu voiai să dispari fără urmă şi tu din peisaj…Era FRICA de ce zice Tătucul dacă ieşi din rând, dacă nu eşti ascultător!

Pe atunci nici nu ştiam că ar fi trebuit să ies din rând, sau că tac de frică. Mi se părea totul absolut normal! Eram mândră că  ţara mea e Republica Socialistă România  şi  nu doar. …populară! Că şeful nostru e mai frumos decât preşedinţii de stat care îl vizitau din ţările prietene.

„Eri nu politiza”, îmi zicea tata ori de câte ori comentam câte ceva ce mi se părea nelalocul lui. Mai târziu am înţeles că făcea asta ca să ne apere de consecinţe…

A venit acel decembrie  în care mi s-a părut că mi se ia cocoaşa din spinare. Că sunt liberă, că de acum încolo va fi altfel. Oamenii vor fi educaţi, civilizaţi, vor putea vorbi şi asculta ce vor dori! Că voi putea scrie!

Dar nu aş fi crezut nicio clipă că tinerii, care nu au trăit mai mult de câteva luni în epoca de aur, se  vor teme cândva să le spună lucrurilor pe nume! Că se vor ascunde după deget ca pe atunci când nu puteai să zici decât în şoaptă cât de mitocan e tovarăşul secretar sau cât de tare te-a umilit tovarăşul director!

Că se vor teme că în oraşul ăsta mic, târg de provincie, unde o mână spală pe alta, unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea, unde fiecare se ţine de bucăţica lui de scaun şi omuleţul dacă ia o palmă întoarce şi obrazul celălalt ca să mai încaseze una! De teama represaliilor! Răzbunarea e arma prostului! Ce să înţeleg de aici? Că mulţi sunt, dar proşti??

Cum vrem să se schimbe ceva dacă nu avem curajul să demascăm lucrurile ce nu merg în oraşul ăsta? Înţeleg că nu prea poţi să-l faci pe justiţiarul când ai în spate o familie, copii mici de crescut…mai înghiţi o umilinţă, mai rabzi un şut în cur, mai vii cu săru’mâna…Dar când eşti tânăr, singur şi cu viitorul în faţă, cum de te poţi lăsa călcat în picioare? 

Ştim, oamenii sunt răi, sunt răzbunători…dar dacă ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic, mâine alţii şi alţii vor purta papucul nostru! Cât va trebui să aşteptăm, dacă ne mai ţine aţa, până când specia asta va dispărea de la sine? Ori asta nu putem decât spera! Pentru că răul nu dispare! Răul trebuie scos din rădăcină! Şi chiar şi aşa…dacă recidivează?!