Etichete

, , ,


cateva_din_secretele_casei_poporului_1.jpg

Încă din prima zi am făcut raport pentru locuință de serviciu. S-au întocmit liste, grafice, statistici, rapoarte cu numele celor care au sosit cu familiile și cărora li s-a promis rezolvarea problemelor locative în cel mai scurt timp. Încrezători în spusele reprezentantului ”Trustului Carpați”nu aveam decât să așteptăm. În prima zi în cazarma din Vitan, nevrând să facem deranj, ne-am întins doar îmbrăcați pe pat, că doar mâine o luăm din loc! Aveam deja o lună de zile de așteptare, trebuie să vină repartiția!

Plasa de sârmă de la geam nu reușea să oprească invazia de țânțari care se înfruptau cu nesaț din noi, ca din prospătură. Mai târziu aveam să descopăr și familia de furnici instalată în borcanul cu dulceață , uitat în ”cămara” de pe pervazul exterior. De afară se auzeau până târziu în noapte tot felul de cântece obscene, vorbe urâte, strigăte ca în codru. Am făcut o criză de nervi și cu greu m-am putut opri din plânsul ce mă zguduia chiar dacă  repetam chiar și cu vocea tare : ”nu mai vreau să plâng! Taci! Nu mai plânge!”

N-ar fi trebuit să ne surprindă, știam că ne va veni rândul la munci industriale! A trecut un an de la acea notă telefonică…Sabia lui Damocle atârna tot mai amenințător deasupra noastră. Totuși, după seara de 24  mai, când am chefuit răsuflând ușurați că vor mai trece șase luni până la următoarea notă telefonică, dușul din dimineața  următoare ne-a picat cam rece. Alex abia împlinise un an…Cu toate astea decizia de a pleca împreună era luată încă de la prima notă telefonică. Împreună, și la bine și la rău,  fie ce o fi. Ne plac provocările, dar nu ne imaginam că va fi chiar atât de greu! Ne consola ideea că vom fi în capitală și nu la mama dracului undeva la vreo mină, la Rovinari sau  la canal, pe șantierul de la Medgidia. Mult invidiata viață de militar presupunea căsătoria prin corespondență, copii care care plâng după tăticul lor, pe care-l văd între două aplicații,  munci agricole sau industriale. Și asta pe timp de pace!

Marea agitație a început în 1984, odată cu deschiderea șantierului la Casa Republicii. Un cartier, Uranus, a fost aproape în întregime ras pentru a face loc construcției despre care se vorbea doar în șoaptă. Circulau legende despre morți în accidente de muncă, despre vizita lui Ceaușescu la sfârșit de săptămână. Construcția ar fi trebuit terminată în doi ani, dar nici până-n ziua de azi nu e finisată în întregime. Fiecare vizită a tovarășului, acea fluturare din mâini, făcea ca multe din lucrările deja finalizate să fie demolate și refăcute. Între câteva zeci de mii și o sută de mii de muncitori lucrau pe șantier. Printre ei militarii în termeni și rezerviști  mobilizați pentru cel mai mare șantier din țară.

Oameni de toate vârstele, de la 19 la 56 de ani , necăjiți că au fost rupți de lângă familiile lor își înecau amarul în băutura de la shop, magazinul țiganilor de peste drum de cazarmă. Prețul creștea odată cu înaintarea orelor spre noapte, dar nu mai conta. Un vin ajungea la 80 de lei, berea nu era mai scumpă decât la Athenee Palace, adică 25 de lei sticla de jumate. Și mai era RDV-ul, care le punea capac petrecăreților. Unii erau liniștiți, oameni serioși, dar au fost mulți dintre cei  neduși la biserică! Seara zburau sticlele goale sau pline cu apă de la etaj, gamele, farfurii, tacâmuri…Cineva a aruncat un dulap de lemn, un altul mai puternic a scos pe geam patul de fier! Căldura, băutura, oboseala parcă le luaseră mințile! Mai ales nopțile dinaintea deconcentrărilor erau catastrofale! Nu mai știau ce să facă de bucurie! Unii își stricau toată solda la shop. Un bătrân după o noapte cu fetițele vesele pe la shop, s-a întors dimineața plângând, mahmur, fără bani și fără bagaje. Brusc nu mai avea curaj să meargă acasă la muiere! Un altul și-a pierdut ecusonul și legitimația cu cămașă cu tot! Din fericire au fost găsite în cele din urmă, că altfel am fi avut de raportat ”evenimente deosebite”, cum să-ți pierzi ecusonul și legitimația?

Concentrații trebuiau să fie aleși și verificați medical de către Centrele Militare de județ. Cât de verificați puteau fi, dacă am avut  tineri care au venit a doua oară, unul  a venit în locul altuia, un bătrân îngrijitor de animale la CAP a fost concentrat pe post de zidar și supravegheat apoi de colegi ca să nu strice ceva, că de lucrat nu prea se pricepea. Cei mai șmecheri rezolvau cu maiștrii de pe șantier ca să-i ponteze în schimbul unei sume, în timp ce ei se angajau la diferite munci în capitală. Luau banii de la șantier și câștigau triplu în oraș. Ofițerii răspundeau de ei de la plecarea din poarta șantierului până la revenirea lor a doua zi. Așa se explică de ce unii cereau să revină după șase luni de concentrare la alte șase luni de muncă. Să nu uităm că pe șantier găseau cele mai bune materiale de la vopsele până la marmoră, șmecherii rezolvând probleme inimaginabile. Cred că acolo se inventase Barterul, dar nu-i știam denumirea încă!

Într-o dimineață pe la 10, când ne-au venit rezerviștii, s-a iscat o mare agitație pe hol. Un tânăr zăcea lat pe linoleumul de pe coridor, rigid, palid și cu ochii holbați ca un mort. Oamenii s-au speriat și neștiind ce să facă stăteau buluc în jurul nefericitului, luându-i și puținul aer existent în zăpușeala de pe hol. Din fericire Tatco a realizat ce se -ntâmplă și i-a acordat primul ajutor. Tânărul fierar betonist din Băița de Sub Codru din Maramureș suferea de epilepsie! Obosit de drumul lung, de căldură și stres, a făcut o criză!Pe fișa lui eliberată de CMJ Maramureș cu ștampile și semnături, din 12 puncte erau completate 8, cu mențiunea că ”s-a completat pe baza declarației verbale și a notei de lichidare de la ACM BAia Mare! Despre problemele medicale ale omului, desigur nu era nicio mențiune!

Cei plecați în permisie nu prea se grăbeau înapoi. Unii chiar uitau să revină, asta însemnând dezertarea. Nu era destul stresul zilnic să nu pice niciunul de pe schele, să nu moară dracu cumva, că mai era și punctualitatea. O companie de civili îmbrăcați peste noapte în soldați, era destul de greu de disciplinat. Cei mai mulți dintre ei erau mai în vârstă decât comandanții lor. Se mai întâmpla să întârzie la întoarcere. O zi, două îi treceau la SMC, bolnavi, sau le mai dădeau învoire sperând că vor apărea în cele din urmă. Ar fi fost simplu să-l declari dezertor, dar pentru un dezertor riscai să fii trecut în rezervă!  Unul dintre oamenii noștri a lipsit o zi,  iar a doua zi am aflat că a murit! L-am jelit cum se cuvine și ne-am pregătit să-l scoatem din evidențe când spre seară Mortul a apărut! Se răzgândise, dar n-a mai avut cum să-l anunțe pe cumnatul care l-a declarat mort, conform înțelegerii între ei. Un altul abia ajuns în cazarmă ne-a turnat niște povești cu camioane, macarale, pericol mare și a fugit la Brașov.

(fragment…)