Etichete

, ,


49678645_2041754515902696_4540160841420374016_n.jpgCazarma din Vitan, pompoasă denumire pentru cele câteva blocuri răsfirate pe un teren viran, dintre care blocul nostru era cel mai modern, celelalte două fiind de pe vremea lui Pasvante Chioru. Am avut ocazia să fac comparația între ele, pentru că pe la sfârșitul lui noiembrie ne-au transferat  într-un unul din cele două, într-o cămăruță, la etajul patru.  Un soldat în termen stătea planton chiar în fața ușii, obligându-ne să nu prea părăsim camera, decât împreună cu Tatco. De rezerviștii bătrâni nu-mi era frică, dar tinerelul acesta nu-mi inspira încredere. Din fericire arestul la domiciliu nu a ținut decât până pe 2 decembrie, când în sfârșit ne-am mutat la casă nouă!

Până la mutare însă am avut de depășit o lungă vară fierbinte și o toamnă mai bogată, așa cum nu fu niciodată! ”Da, doamnă-Bine, doamnă” având pile serioase și-a satisfăcut stagiul militar ca furier la compania a X-a. Asta însemna să rămână în cazarmă, în timp ce rezerviștii concentrați erau la muncă.

Programul de lucru începea la 7 dimineața. Goarna imaginară suna pe la 5,30. Obișnuiți cu munca fizică, cu programul de lucru încă de acasă,  chiar dacă unii mai chefuiau seara, dimineața erau gata de luptă. Încolonați se duceau la autobuzele ce îi așteptau la poartă și după micul dejun luat la baracă erau preluați de șeful de grupă de pe șantier. De la 12 aveau o oră pentru masa de prânz, după care se relua lucrul până la 19,30. După masa de seară, îmbarcați în autobuze se întorceau la cazarmă. De luni până vineri, același program. Apoi sâmbăta nu lucrau decât 7 ore, iar duminica, de două ori pe lună, lucrau câte 5 ore. Casa Republicii cerea tot mai multă forță de muncă. Uneori se lucra și noaptea.

Îmbrăcați cu salopete de lucru de sub care se vedeau cămășile civile, cu ecusonul portocaliu la vedere ( 21, 95 lei bucata) și cu nelipsita cască de protecție pe cap, prăfuiți  sau pătați de vopsele, văzându-i la ieșirea pe poarta șantierului îmi veneau în minte versurile lui Alecsandri. Ostașii noștri. Oamenii aceștia făcuseră cândva, undeva armata, că altfel nu aveau cum să fie concentrați. Niciunul nu se instruia însă la arma pentru care fusese înrolat, toți erau ca niște condamnați la muncă forțată. Diferența era totuși în solda pe care o incasa fiecare!

Rezerviștii primeau 11,60 lei pe oră, 5% spor de vechime, soldații 8,65 lei pe oră și 7 lei pe zi spor de vechime. Un șef de formație primea 255 lei pe lună în plus, față de muncitori. Părăsirea șantierului se făcea doar cu bilet de voie, iar absența nemotivată atrăgea după sine pierderea sporului de vechime. Cel puțin. Totuși, abaterea cea mai gravă ar fi însemnat neîndeplinirea planului. Așa ceva însă era de neconceput!

”Da, doamnă-Bine, doamnă” avea o soră măritată în oraș, dar avea și o gagică pe care le vizita ori de câte ori avea ocazia. Și găsea ocazii. La întoarcere venea cu câte o prăjitură, iar eu astfel ”mituită” nu-l pâram la comandantul de companie!

Prezența noastră în cazarma de la etajul 2, pentru că doar atât însemna cazarma, celelalte etaje, până la sosirea recruților în octombrie, erau ocupate de șoferi civili, a avut un efect pozitiv asupra rezerviștilor.  Văzându-l pe Alex unii își aduceau aminte de fiul, nepotul sau de fratele lor mai mic. Își mai temperau  apucăturile și dacă ar fi fost doar ei, cele 3-4 plutoane de oameni, ar fi fost liniște și pace, dar mai erau și civilii…

Alex nu era un fricos. Se plimba prin fața cancelariei trăgând după el căluțul cel roșu de plastic cu roți negre, se juca cu mașinuțele sau făcea vizite pe la camerele din apropiere. Odată s-a întors cu o lipie atât de mare de nu i se vedeau decât papuceii de sub ea, alteori aducea un pește prăjit de la oamenii din Deltă sau un baton de salam de la Ilovan.

Într-o zi liberă, vecinii din camera alăturată l-au chemat pe Alex și l-au servit cu ”papa bun”. Vestita iahnie de fasole. Mâncarea era într-un blid de metal, pe un scaun așezat pe lângă patul în care dormea un tovarăș ”obosit”. Ca să se distreze, l-au îndemnat pe Alex să-i dea și lui nenea din fasole. Și Alex i-a dat. O lingură el, o lingură nenea. O lingură el, o lingură … pe capul lui nenea! Că omul dormea cu fața la perete! Oamenii s-au distrat copios, Alex a stat cât a stat, apoi a plecat!

Nu l-am observat trecând prin fața ușii și l-am căutat disperată, unde o fi? Un șofer coborând de la etajul superior mi-a zis că a văzut un copil pe la etajul patru, crede că a vomat pe el! Între timp Alex și-a încheiat vizita și cobora treaptă cu treaptă, cu tricoul purtând urmele iahniei de fasole! Voinicul meu avea un an și două-trei luni când urca singur scările! ”Da, doamnă-Bine, Doamnă” era foarte mulțumit când îl putea lua cu el până la piața de la colțul străzii, ca să cumpere pepene galben. Adică un alt papa bun!

 

(fragment)

(foto Google)