Etichete

, ,


parjoale-moldovenesti--md-292478p477311.jpgM-am acomodat destul de repede cu noile condiții de trai. Curățenia și gătitul îmi lăsau timp și pentru munca de birou. Am refăcut toate etichetele de pe ușile dormitoarelor. Am făcut caricaturi – ridendo castigat mores – pentru panoul de pe coridor.

Tatco a luat de la biblioteca centrală câteva zeci de cărți pe care le împrumutam apoi pe semnătură rezerviștilor. Citeau oamenii, cel puțin treceau pe la noi ca să  împrumute câte o carte. Un rezervist turc din Dobrogea a plecat acasă cu o carte cu poze multe, ceva retrospectivă sportivă. Am plătit-o noi.  Educația cere sacrificii.

Am făcut tot felul de liste,  foi de drum, deconturi și fiind la curent cu cuvântările tovarășului Ceaușecu, nu mi-a fost greu să fac chiar și procesul verbal de la ședința de partid, la care evident, nu am participat.  Tatco mi-a dat câteva nume, tema ședinței și eu mi-am imaginat restul, menționând și cine, ce a zis în luările de cuvânt! Pe atunci aveam și scrisul frumos, iar dacă nu eram mulțumită cât de frumos a ieșit, puteam, să-l rescriu de câte ori voiam. De la 6 dimineața până seara la opt, aveam tot timpul din lume!

Îmbrăcată în costum de rezervist, am fost confundată  cu femeia de serviciu – dacă spălam linoleul din fața cancelariei: ”Uite-o mă, asta nu-i țigancă”, ba am fost confundată cu un bărbat: ”Să trăiți tovarășu’ permiteți-mi să raportez.” Un soldat în termen a luat poziția de drepți și a grăit peste peretele meu de cearceaf alb, fiind cu un cap mai înalt decât zidul! După ce și-a dat seama, a schimbat macazul și la plecare m-a salutat cu sărut mâna.

În mod normal n-am fi avut ce căuta într-o cazarmă, fiind și doar dormitor pentru șantierul Casei Repblicii. Toată lumea știa că n-am venit de plăcere, și noi știam că ni s-a promis locuință, așa că așteptam. Regulamentară sau nu, prezența noastră a fost benefică. S-au mai rărit bătăile, scandaluri au fost mai puține. Oamenii umblau mai îngrijit, se văicăreau mai puțin; ”dacă doamna rezistă cu copil mic, rezistăm și noi.”Și rezistau. La 45 de zile aveau dreptul la permisie de 3-4 zile și cei care erau din oraș, ne aduceau și nouă câte ceva de acasă la întoarcere.

La desconcentrare de fericire că pleacă nu comentau când a trebuit să plătească 25 de lei pentru niște bilete expirate pentru un meci de fotbal, iar ca motiv de consolare le-am amintit că pe bilet au schema stadionului din Ghencea! Am așezat o masă în ușa deschisă, blocând intrarea în  cancelarie și după ștatul de plată le dădeam solda.  Primeau sume frumoase, de câteva ori mai mari decât solda de len’ major! Ușa fiind deschisă însemna să nu – mi pot folosi găleata chiar dacă simțeam că-mi pleznește vezica! A durat câteva ore toată tevatura. Ilovan venea și el ca să preia ecusoanele, să recupereze împrumuturi neonorate. Cei care mergeau la distanță mai mare primeau pe lângă foile de drum și hrană rece. Dacă nu uita Ilovan să le dea. Odată am îndrăznit să-i amintesc: ”dar hra-” și nu mi-am putut termina întrebarea că am simțit un bocanc peste glezna mea pe sub masă și l-am văzut pe Ilovan scoțând scântei pe nări: ”sunteți proastă?” La prima desconcentrare încă nu știam că hrana rece – adică salamul, șunca presată, ouăle fierte , cașcavalul, aveau altă destinație. ”Las’că mâncă ei acasă!” Scuza lui era că n-a sosit încă hrana rece, dar dacă mai așteaptă și vine, le dă pachetul pentru drum. Bineînțeles că nu a stat nimeni după el, abia așteptând să se vadă odată plecați!

După acest incident, Ilovan s-a obișnuit să ne întrebe: ”vreți pârjoale moldovenești?”Și dacă nu răspundeam înainte ca să-și retragă capul din crăpătura ușii, nici nu mai era nevoie: cazul era pierdut.  Și ce bune erau pârjoalele! O urmă de carne tocată, cu pâine, ouă, ceapă multă și ceva verdețuri prăjite în ulei, semănau cu niște chifteluțe plate, dar cu un gust inimitabil de bun!

(fragment)