Etichete

, , ,


download.jpgAcasă aveam un cartonaș cu zilele lunii pe ele și cu asta mergeam să cumpărăm pâine. Vânzătoarea trăgea cu pixul peste ziua în care ne-am scos rația de pâine. Cunoștințele vânzătoarei mergeau la ușa din spate și primeau de acolo rația cu sacul. Că și porcii crescuți la țară trebuiau să mănânce ceva! La alimentara primeam câte un kilogram de ulei, zahăr, făină, vreo 5 ouă, 1 unt , 500g de carne de proc, tot atâta de pui, și ceva salam de persoană pe lună. Așa pare puțin, dar totul se înmulțea cu 4 într-o familie de patru persoane. Ori cine consumă un kil de zahăr pe lună?

Când am plecat la București am renunțat la porție, spre mulțumirea altora. În capitală nu aveam nevoie de cartelă și până ce n-a visat urât șefimea, chiar aveam de mâncare berechet. În supermarket erau construcții gigantice ca niște piramide  din lăzi pline cu tot felul de legume și fructe artistic aranjate, ca pentru târgul de toamnă. Pe rafturi erau borcane cu murături, mazăre , fasole verde, compoturi din fel de fel de fructe, dulceață sau gemuri și energizante, un fel de miere dar mai lichidă care nu se cristaliza nici dacă i-ai fi zis rugăciuni.

Am rezolvat apoi să ni se transfere drepturile. Aici rația era mai mărinimoasă decât în provincie. Chiar prea mult pentru o familie cu doi copii mici!Pe când am rezolvat cu rația s-au schimbat vremurile și n-am apucat să  primim decat de vreo două ori rația. Ca să am termen de comparație cu provincia!

Băuturi nu găseam la autoservire și asta m-a mirat din cale afară! Cineva mi-a explicat că e din cauza șantierului. Ca să nu se îmbete lumea, că e periculos! Cu toate astea cei inventivi făceau rost de băutură și dacă nu găseau, făceau ei. Din te miri ce! La shopul instalat pe bucata de ziar găseai niște lichide dubioase ce puțeau ca dracul, dar li se spunea RDV, adică rachiu dublu rafinat. Atât de rafinat era că te scotea din casă cu putoarea ce emana. În cazarmă venea câte unul încercând să facă rost de bilet de voie sau de o învoire și aducea câte o sticluță de putoare din asta! Nu știu din ce era făcut, din sfeclă, din cartofi? Dar la spălat vase în prima fază era acceptabil. De stricat capul omului îl strica însă regulamentar!

În camera de vizavi erau niște rezerviști bun gospodari, care își țineau în ordine dormitorul, dar s-a nimerit printre ei și unul ca uscătura în pădure. Într-o noapte pe la două bătăi de ușă insistente m-au făcut să sar din pat.

-Doamnă, haideți repede că se bat!

Buimacă de somn, așa cum am fost în pijamale și halat am ieșit să văd ce se întâmplă. În camera gospodarilor linoleumul era plin de noroi amestecat cu sânge și  apă. Toată lumea din camera era în picioare, gesticulând și împingându-se , vorbind toți odată. Aveam gura uscată și limba lipită de cerul gurii, de frică îmi bătea inima de aveam impresia că bat clopote nu alta! Am lăsat ușa deschisă și m-am oprit în prag. În câteva secunde au realizat că nu sunt singuri. Gospodarii s-au oprit, cei care nu erau trotil chiar m-au salutat. Șeful de cameră a încercat să dea raportul. Cetățeanul turmentat, capul răutăților stătea pe marginea unui pat, cu un picior în valiza de recrut, valiza tradițională de lemn vopsit invariabil verde sau maro. Din încercările gospodarilor am reușit să pun cap la cap povestea. Recalcitrantul băuse mai mult și cum avea prostul obicei de a trage la măsea, făcea urât. Acel lichid numit RDV cine știe din ce era făcut de îi afecta rinichii omului în așa hal încât nu-și mai putea controla vezica și se scăpa pe el. Dacă ar fi stat în picioare sau pe patul de jos, mai treacă-meargă, dar omul avea repartizat un loc pe patul de sus din cele patru paturi suprapuse. Și RDV-ul  era foarte diuretic, iar salteaua de burete picura apoi cu generozitate lichidul peste gospodarul care încerca să doarmă în patul de sub el. Pe atunci nu auzisem de tratamentul Bivolaru, dar nimeni din cameră nu aprecia gestul turmentatului. Toată revolta gospodarului era iscată din această cauză și nu urmărea decât să obțină mutarea pișosului într-o altă cameră.

De ascultat a ascultat ce i-am zis de îndată ce mi-am recăpătat voce, dar nu prea părea să fie de acord. Că el se simte bine acolo și nu pleacă nicăieri. Să plece cine vrea, cui nu-i convine acolo, că el nu pleacă.

”Da doamnă -bine doamnă” a dat o fugă după Tatco, la cancelaria din  capătul celălalt de coridor. I-a zis turmentatului să- și adune boarfele și să meargă dincolo. Ar mai fi ezitat omul, dar mișcarea lui Tatco, vrând să-l ajute la împachetat, i-a cam prins piciorul în valiza de recrut. De la asta parcă și-ar fi  revenit și s-a mutat în camera următoare, pe un pat fără etaj!

(fragment)