De dimineață am avut parte de ploaie mocănească, de soare timid, apoi o ploaie obraznică de câteva minute și din nou un soare arzător prevestind ploaia ce avea să vină. Și toate astea alternând dintr-o localitate în alta, de parcă aș fi trecut de pe o scenă pe alta, într-un teatru imens, fără spectatori. Omul cu ochi albaștri de la volan mă avertizează că polițiștii mai și amendează pe aici, așa că îmi pun centura cuminte, deși n-am văzut picior de polițist tot dumul. Și nici la întoarcere.

Prima parte a zilei a trecut foarte repede. Proaspăt coafată, machiată de nu mă recunoșteam nici eu fără buletinul în mână, am debarcat la pensiune și după primirea entuziasmată a celor care nu au participat la ceremonialul de îmbrăcare a mirelui, ne-am pregătit de următorul punct din programul zilei.

Cineva a lansat ideea că nu trebuie să ne grăbim, că s-a decalat programul față de cel inițial, că avem timp, că nu-i nicio grabă…așa că, odată ajunși la adresă nu aveam decât să constatăm că alaiul pornise de minute bune după nași!

Cu bombănelile de rigoare am făcut stânga- împrejur și am pornit spre localitatea nașilor. Ca să fie mai interesant demersul, nu aveam nici cea mai vagă idee de adresă sau de vreun punct de reper! Noroc cu tehnologia zilelor noastre, luăm legătura cu antemergătorii, încercând să nu-l stresăm pe mire, vinovatul de serviciu oricum aș fi fost eu, dar ne descurcăm în cele din urmă. Partea și mai interesantă era că nici cei din coloana oficială nu cunoșteau adresa, așa că i-am urmărit pe hartă, respectând distanța pe care o aveau din start, aflând ținta abia când au ajuns la destinație!

Trecând cu succes peste serpentinele ce despart cele două localități, am ajuns la o casă respectabilă, cocoțată pe un deal, modernă în cele mici detalii în dotări și confort. Pe o terasă suntem așteptați de oameni prietenoși, care se bucură că am ajuns cu bine, noi ne bucurăm că i-am găsit cu bine. Pupături, urări de bine, muzică și chiuituri…parcă încep să realizez ce se întâmplă. Nu știu cum reușesc oamenii ăștia să chiuie atât de grăitor încât îmi storc primele lacrimi ce-mi curg șiroaie peste proaspătul meu machiaj. ”Puteți să plângeți, rezistă”, m-a asigurat rusoiaca, și rimelul întradevăr nu se ia. Ori e de calitate bună, ori lacrimile de fericire au altă compoziție chimică decât cele de supărare.

Și mai trecem odată peste serpentinele acelea, ba pe ploaie, ba pe soare, în drum spre casa miresei, de data asta avându-l și pe mirele cu noi.

Nu cunoaștem obiceiurile locului, privim ca la spectacol și intrăm în rol mai mult din inerție.

Ia-ți mireasă, ziua bună! Nora mea e foarte frumoasă și mă mir cum de rezistă fără lacrimi la scenele astea înduioșătoare. Nașa îi aranjează voalul, se mimează pentru poze pieptănatul, deși e impecabilă coafura ei, dar așa e tradiția. Văd că unii îi dau niște bani urându-i noroc. Apoi în funcție de gradul de rudenie primim câte un boboc de trandafir pe reverul hainei, sau pe încheietura mâinii.

Lume multă, muzică, flori și coloana de mașini pornește spre Primărie, la cununia civilă. Plouă cu soare, apoi se ascunde soarele și toarnă cu găleata. Sala , holul, terasa sunt pline de nuntași. Primarul ține un discurs solemn, foarte prietenos, dar reușește să-mi stoarcă un nou izvor de perle ce mi se rostogolesc fără voia mea parcă de sub pleoape. Ceremonialul se desfășoară conform programului, ploaia ce cade neîncetat e considerată semn de belșug și binecuvântare, iar în clipa când mirii se sărută, ca la un semn, ploaia se oprește și lumina soarelui inundă întreaga încăpere!

După semnarea documentelor, primirea felicitărilor și a munților de flori, se fac poze și alaiul pornește spre următorul popas din program: cununia religioasă!