Nu mai vorbisem de ceva vreme. Am observat mici schimbări, dar nu am vrut să le dau atenție. M-am îndepărtat tiptil, dar sigur. A fost un episod în care voia cu tot dinadinsul să mă trateze împotriva …depresiei. Apoi a urmat o aniversare la care n-am participat. Invitația lansată pe ultima sută de metri vorbea de la sine. Refuzul meu de a participa a fost acceptată cu prea multă înțelegere ca să nu semene a ușurare. A mai trecut o lună și azi mi-a fost dat să citesc un mesaj ce pare să fie decupat din necrologul scris înainte de vreme.

”Am simtit ca ceva nu functioneaza. Desigur, nu e nicio suparare.Iti multumesc din SUFLET ajutorul, colaborarea,prezenta, etc. Ai fost o colega faina, fara doar si poate. Iti multumesc si pentru sinceritate. Deci Erika, ne luam ramas bun. Iti doresc succes din inima”.

Asta după ce i-am explicat în câteva cuvinte de ce nu mă mai interesează corbii. Textul îl avea la un click distanță, pentru că a venit la secundă după mesajul meu, după care ”mi-a tăiat microfonul”. În semn de nicio supărare, desigur.

Nu sunt sigură că m-a înțeles! Dar, asta e!

”Spuse corbul Nevermore!”