Aerul era prea cald pentru o seară de martie.

Domnea o liniște ciudată peste cartier.

Doar câinii de apartament se ascundeau neliniștiți pe sub scaune.

Apoi ca din străfunduri pracă urca un huruit

în clipa următoare Natura s-a dezlănțuit.

Lustra de pe tavan s-a balansat într-o veselie

Paharele din vitrină s-au ciconit între ele,

Aluneca tot ce nu era bătut în cuie.

Podeaua se apropia, părea că e un deal,

pe când să calci pe ea deja se duse

pășeai nesigur, căzut parcă din pod,

nu-ți găseai echilibrul, deși n-ai băut!

Vecinii de pe scară au ieșit țipând:

”fugiți, e cutremur!” Dar au rămas pe loc.

Blocul s-a pus tacticos de făcut mătănii,

aproape că-și atingea cu fereastra iarba

Copiii plângeau, mare sperietură mare

Deși nu mai trăisem așa ceva

Știam cum se cheamă!

N-a durat mult, dar mi s-a părut o veșnicie.

Greul a venit abia după aceea.

”Bucureștiul e la pământ!” am aflat pe surse.

Știrile veneau pe rând, din ce în ce mai sumbre.

Precum castelele de nisip s-au dărâmat blocuri și case.

O mie de morți, sute de răniți și câte un supraviețuitor.

Anii trec, rănile se închid, lasând cicatrici și buline roșii pe case.

Verificăm sirenele rugându-ne ca niciun bloc să nu cadă.

Alții construiesc spitale în zece zile

Noi, tot cu Dumnezeu înainte!

Și dacă e să se întâmple, asta e!

Păcătoșii de noi, plebea mai mult nu merită!