Dincolo de acest titlu neobișnuit se află o poveste din anii 70 ai secolului trecut. O poveste tipică pentru generația cu cheia la gât, a decrețeilor din Epoca de Aur. Tot la fel de bine poate fi inspirată și din copilăria celui care semnează scenariul și regia acestui spectacol de mare succes, Radu Afrim.

Piesa a obținut patru premii la Festivalul Comediei Românești – festCO 2017 și anume: Premiul pentru cel mai bun spectacol de comediePremiul pentru cel mai bun regizor – Radu Afrim, Premiul pentru cea mai bună interpretare – Echipa de la Teatrul Național Târgu-Mureș, Compania „Tompa Miklós” și Premiul pentru cea mai bună scenografie – Irina Moscu (decor și costume) și Andrei Cozlac (video mappaing).

Acțiunea piesei în două acte se desfășoară undeva într-un orășel din Ardeal, pe malul Someșului. Viața orășelului este redată prin secvențele de viață și prin povestirile locatarilor din cele 16 garsoniere. Două scări de bloc în care locuiesc laolaltă în bună înțelegere românii, maghiarii și Sandokan țiganul. Cei care ”am prins” acele vremuri înțelegem foarte bine ”drama” fiecărui personaj, chiar dacă ne distrăm copios, privind înapoi cu indulgență. Spectatorilor mai tineri însă scenaristul a simțit nevoia să le amintească periodic că suntem în anii 70.

Sunt anii în care copiii se duc la școală îmbrăcați în uniforme, scriu aceeași compunere în fiecare început de an școlar: ”Cum am petrecut vacanța de vară.” Bat mingea în fața blocului, se joacă de- a ”Țară, țară vrem ostași” , sau doar visează urmărind viața la bloc, ori citind oracolul.

Milițianul, turnătorul, observatoarea de la unu, femeia părăsită, nevasta neglijată, bărbatul gelos, rând pe rând putem arunca o privire în garsoniera fiecăruia, uitându-ne ba prin geam, ba ascultându-i declamându-și soarta din balconul vecinului, dacă garsoniera lor nu are balcon.

Un tânăr inginer repartizat într-unul din apartamentele de la etajul unu trezește interesul nu doar al fetelor de măritat, dar și al nevestelor ”neglijate” care încearcă să-l cucerească. Acel obiect agățat pe balustrada balconului din care răsună muzica occidentală – de pildă Pink Floyd- se numește casetofon, (explicație dată postdecembriștilor, care n-au văzut așa ceva).

Cea mai nouă repartizată în bloc e o artistă blondă, ”precum blonda din ABBA”, un alt indiciu pentru epoca în care se desfășoară acțiunea. Aceasta pictează păsări Phoenix până când într-o zi trece la nuduri…Mama fetei, cu mintea deranjată îngrijește un curcan imaginar legat de calorifer, pe care-l mai scoate și în fața blocului.

Munca voluntară în așteptarea vizitei conducătorului iubit, speranța mamei cu patru fete că ar putea primi apartament de la tovarășul Ceaușescu, femeia părăsită care plângea într-una când nu fumează Carpați fără filtru, după întoarcerea soțului ademenit de blonda de la parter face o criză de râs de care nu mai scapă…

Nu lipsesc scene care descriu realitățile epocii: măcelarul are frigiderul ticsit de carne, dar el visează supă de șălătuțe, oamenii cu noaptea-n cap merg după butelii de aragaz ori după lapte, copilul cu febră rămâne singur acasă, Sandokan revine cu un uriaș pește de sticlă și nelipsitul mileu: ”pune-le pe televizor” îi spune bunica, acceptând că – i obicei țigănesc…

În cele 16 apartamente toți locuiesc ca într-o mare familie. Nu există secrete. De la cele mai intime probleme (ai iubit?) până la probleme general valabile se discută fără jenă, totul în gura mare!

Nu v-am povestit totul, veți mai avea surprize dacă veți avea ocazia să urmăriți piesa. În aproape 3 ore de spectacol nici nu realizați cum trece timpul, iar unele personaje vă vor însoți și a doua zi și poate că multe zile de acum încolo nu voi uita soția măcelarului, dar întreaga echipă, adulți și copii, cei 30 de actori au meritat premiul pentru interpretare!

Într-o zi retro, despre pasărea retro…

Nu sunt critic de teatru, dar am ținut să menționez cele de mai sus și să-i mulțumesc lui Marius Dobrin pentru cadoul oferit de ziua mea!