În orașul vechi, urcând de la Cetatea Medievală spre zona clinicilor, pe dreapta erau case impunătoare din care nu se zărea decât uneori curtea dincolo de porțile mari de lemn, cu șirul de sonerii, semn că acea clădire găzduia mai mulți locatari. Erau în shimb câteva vile, niște case cochete cu unu-doi proprietari, pe care rareori îi zăream dincolo de jaluzelele trase. O doamnă în scaun cu rotile, cu doi câini mari, roșcovani, locuia într-una din vile, vorbea limbi străine și dădea meditații.

Pe partea opusă se înălța primul bloc turn construit în oraș. Poate că nu era chiar primul, dar așa a rămas în folclorul de cartier. De la distanță, cu puțină fantezie puteai să crezi că e un mare om de zăpadă cu pălăria pleoștită, ca o plăcintă! Noi care locuiam la blocuri cu doar 4 etaje nu scăpam nicio ocazie de ne găsi câte un locatar care să ne ducă la o plimbare cu liftul! Visam să ajungem pe acoperiș, dar legenda nu a păstrat numele niciunuia care ar fi atins această performanță! De fugărit oricum ne fugăreau șefii de scară! Ne mai jucam și de – a v-ați ascunselea în casa scărilor, cu strigătele de recunoaștere, cam stridente ce-i drept, pentru somnul unora în ora de liniște!

În subsolul blocului era sala de cazane, unde se încălzea apa și centrala termică pentru cartier. Cazanele făceau un zgomot destul de mare ca în caz că ne fura cineva și ne băga acolo, degeaba mai țipam, că nu ne mai auzea nimeni. Asta a fost argumentul cel mai convingător ca să evităm locul, nici măcar liftul nu mai avea același farmec, după câte o întâmplare povestită seara pe la leagăne.

N-am mai văzut să se practice în zilele noastre, dar pe atunci obișnuiam să sunăm la ușa omului și să fugim înainte să ne deschidă! Era destul de riscant, pentru că ne putea ajunge din urmă…mai ales după ce s-a prins că ceata de copii care fug în toate direcțiile cu asta se distrează!

Locatarii din bloc fiind în mare parte purtători de uniformă, se schimbau destul de des. Unii – chiar dacă n-au stat decât foarte puțin pe acolo, au rămas de pomină. Un milițian negricios de pildă, mic de stat și dolofan, cu doi copii mici și o nevastă slăbănoagă, învățătoare parcă, ocupau un apartament cu două camere. Geamurile încăperilor fiind atât de mari cât apropae un perete întreg, ce s-au gândit, din economie de spațiu să pună bufetul pe geamul din bucătărie. Le-a mai rămas un ochi de geam liber și așa, de ce să exagerăm, s-o fi gândit. În dormitor aveau paie pe jos -așa zic gurile rele. N-am văzut. Am rezistat în schimb eroic alături de ceilalți copii în sufragerie, unde aveau un televizor Dacia. Ei erau primii de pe scară care și-au luat unul mare pe lămpi, cum erau pe atunci. Cred că aveau și mileul și nelipsitul pește de sticlă pe televizor!

Ne uitam la Thierry la Fronde, un serial cu un tip simpatic care avea o praștie. Atât îmi aduc aminte și mirosul greu din cameră…

Apoi ne-am luat și noi televizor, Dacia II și urmăream transmisiunile de la patinaj artistic, sau la câte un film de la Telecinemateca – acum venea Erji neni la noi, noua noastră vecină care n-a vrut să-și cumpere televizor, deși ar fi avut din ce să-și ia fără probleme.

Avea în schimb un radio cu pick up, câteva discuri alese, și un ghiveci imens cu ferigă atât de stufoasă cum nici la Platoul Cornești, în pădure dacă te aventurai n-aveai cum să găsești. Acolo, scufundată comod în fotoliul invelit în mătase verde cu model auriu discret de crix – craxuri a la Louis Quatorze, ascultam muzică clasică!

Deasupra servantei pe peretele din stânga cum intrai în sufragerie era un tablou, pictură – cusătură cu ațăde mătase cu subiect japonez sau chinezesc, poate, în orice caz ceva oriental. Pe atunci știam și de unde provenea, cine i l-a făcut cadou, unde și cum…

Acolo m-am învățat să beau cafea cu frișcă din porțelanuri fine alături de regulile din codul bunelor maniere. După câteva vizite , mai ales după ce ne lăudase cât suntem de inteligente (!) și ce frumos ne comportăm, ne-am lăsat de jocurile prostești și brusc ne-am transformat în adevărate domnișoare!

……………………………………