Îmi amintesc de ”frumoasele duminici , noi nu le vom uita”, când mica burghezime ieșea la ”sosea” să salute elegant în stânga-n dreapta, dând ușor din cap, ori ridicând teatral pălăria! Aceste plimbări se efectuau de obicei duminica, sau sâmbătă seara. Plimbările aveau țintă precisă: o vizită la ”escu” sau la ”easca”, respectiv variantele maghiare.

Nu mă dădeam în vânt după defilările in corpore, copiii în față, părinții supraveghindu-i de la un pas distanță. Pe trotuarul uneori îngust ne intersectam cu alte formațiuni identice , care executau același ritual. Restaurantele, grădinile de vară cu mesele pline, lăsau să străbată muzica live, mirosul de grătar plutea în aer amestecat cu mirosul înghețatei de vanilie la cornet. Atmosferă patriarhală. Locul unde nu se întâmplă nimic, cel puțin nimic rău!

În drum spre familia țintă făceam o escală la o cofetărie de unde cumpăram o cutie de bomboane de ciocolată, prăjituri și o ”sticlă de ceva”, că nu se cădea să mergi în vizită cu mâna goală. Celor care nu aveau casă la curte le duceam și un buchet de flori! Ce vremuri!

Familiile vizitate nu aveau cum să ne fie pe plac pentru că nu prea aveau copii și astfel vizitele care începeau cu pupături zgomotoase și cu exclamații însoțite de ”vai, cât au crescut, asta e cea mică? Nu? Zău? Vaaai, dar ce mari s-au făcut! Ce le dai să mănânce? Ia, spune la tanti, cum te numești? ” și alte bazaconii de parcă de la ultima lor vizită la noi mi-aș fi putut schimba numele!

După primirea entuziasmată apoi uitau de noi, că aveau alte preocpupări, lăsându-ne să ne găsim de lucru prin grădină, pe la păsările din curte sau enervând porcul din coteț. Lucruri din astea super – inteligente! Nu știu cum se făcea, dar prietenii – puțini ce-i drept la număr- ai părinților mei, ca un făcut, toți aveau copii mari! Iar tânărul de 15-16 ani nu se cobora la nivelul unor preșcolari!

Vara – când nu eram plecați în concediu, circuit prin țară, la munte sau la mare, eram buni de primit musafiri! Din țară și de peste hotare, oricare dintre rude avea drum pe cărările patriei, făcea o haltă și pe la noi!

Îmi plăcea să le ascult poveștile…Mă interesa tot ce puteam afla despre oameni pe care nu-i cunoașteam și locuri pe unde n-am fost niciodată! Fiind un fin ascultător și punând întrebări bine țintite cu imaginația mea ce dădea pe afară uneori, chiar mă distram copios. Și cum avea fiecare ceva de povestit…

Dacă mi-ar fi zis cineva că va veni o zi când toate aceste întămplări, vizite, întruniri familiale mi se vor părea secvențe dintr-un film ce nu mai rulează la niciun cinematograf! Nu l-aș fi crezut! Totul părea atât de bine realizat, nu avea cum să se rupă filmul!

Anii au trecut, s-au schimbat personajele, alte măști, aceeași scenă…Am zis măști! Cine s-ar fi gândit că figura de stil va deveni piesă de îmbrăcăminte!

Anul trecut aveam impresia că timpul a prins viteză, toată lumea părea tras ca un arc gata să plesnească…atunci am înțeles că așa nu se mai poate! Au urmat incendiile de pădure din Australia, știrile bombastice, panicarde ne pregăteau parcă la ce avea să urmeze. Când au început să pice pe stradă chinezii ca secerați și erau lăsați pe drum, apoi secvențele dintr-un alt film repetate ca să ne intre bine în cap, atunci am înțeles că s-a schimbat regizorul! Se schimbă lumea!

……………………………………………………..