Potecuța e vecina mea de blog. Nu mă corectați, am scris corect: blog. E multilateral dezvoltată, adică talentată, absolut simpatică, deși nu-i cunosc nici numele, habar n-am cum o fi arătând, cu ce se ocupă, dar suntem cele mai bune vecine, care pot exista în blogosferă, cel puțin în emisfera noastră.

Potecuța are un cerc mare de prieteni care îi trimit comentarii și ea răspunde cu răbdare, după un program bine stabilit, la toate comentariile. Dacă am înțeles bine, duminică are zi de relache.

Înainte de a pleca undeva, Potecuța lansează o temă pe care o putem diseca până la întoarcerea ei. De pildă regionalismele. După povestea ei haioasă despre pâine cu unt și …șuncă ( a se citi slănină), mi-am amintit și eu de o întâmplare …

Fiind în vizită la niște persoane dragi, care urmau să-mi devină rude prin alianță, după trecerea primului test de verificare, m-am bucurat de calificativul ”se prișepe la tăte hele”.

Asta am înțeles fără translator. Numai că…

• ”Fași fâsaică? Fași?” M- a întrebat o mătușă foarte entuziasmată aflând că ”mă prișep a tăte hele”.

Ce să-i zic?! Am evaluat urgent situația: ”nu știu”- ar fi un răspuns care mă descalifică, dar ”N-am” – cred că ar merge.

• N-am. ” Am zis hotărâtă, așteptând reacția femeii.

• ”Las că-ți dau io. Ți-o las pe dimineață, pe plită. Aișa, ni”, a zis arătând spre soba din bucătărie. Și a plecat în treaba ei.

A doua zi dimineața – ce să vezi? Pe plită, pe niște pagini de ziar, mă aștepta o grămadă de păstăi late, galbene, de fasole proaspăt culese din grădină!

Adică făsaica!