A fost evenimentul anului. Pregătirile au început cu câteva săptămâni înainte. Știa tot satul. Băiatul, fire visătoare, cel despre care îmi povesteau copiii, a plecat din sat cu valiza lui de lemn vopsit, ca orice tânăr recrutat, după ce picase admiterea la facultate, sau care tocmai intrase la facultate. Primul avea de făcut un stagiu întreg, al doilea beneficia de termen redus. Tânărul nostru a ales a treia variantă. După depunerea jurământului militar a dat examen la o școală militară și vara viitoare spera să ajungă înapoi în sat ca proaspăt subofițer la postul de miliție.

Nepoata lui domnu Pop, aleasa viitorului milițian, o brunetă simpatică, mândră din cale afară de familia ei de intelectuali pur sânge, cam umbla cu nasul pe sus. A terminat o școală sanitară, dar visul ei era să urmeze medicina.

I-am cunoscut înainte de ospăț, invitată fiind cu toți colegii de la școala din satul cu nume de pom fructifer. Nu-mi plac nunțile din oficiu, dar o nuntă la țară e cireașa de pe tort. Încă e bine că nu a plouat, perioada aleasă era cu noroc, nici prea cald, nici prea răcoare. N-a plouat așa că asfaltul nu se înmuiase, nu bătea nici vântul, așa că praful a rămas frumos așezat pe drum. Nu am participat la toate momentele întregului ceremonial, dar unele mi-au fost de ajuns ca să nu râvnesc prea curând la așa ceva!

Tot alaiul de nuntași îmbrăcați la țol festiv, care știau din moș strămoș când, cine și ce are de făcut, se mișcau natural. Pentru mine era absolut nou totul și nu exclud să mă fi uitat precum vițelul la poarta nouă! Câte un nuntaș fericit din cale afară de evenimentul în derulare, se abțiguia înainte de vreme și pierdea esențialul, fiind eliminat discret, ca să nu strice ospățul. Printre invitați erau și niște tineri îmbrăcați în uniforma de elevi de școală militară, mândri de ținuta lor și cu ochii alunecând precum sertarul bufetului după sătencele tinere.

Nu știu cum a fost cununia civilă la Sfatul popular din comună, am lipsit motivat, era într-o zi când aveam ore! Cununia religioasă – am auzit că a fost impresionantă, bănuiți că am lipsit la fel de motivat. Din defilările prin sat am văzut cum a trecut alaiul și pe la domnu Pop, am înțeles că nașii locuiau prin vecini la fel și părinții fetei.

Au cântat în drum spre Căminul Cultural, au chiuit, niște femei cu voci puternice demne de operă strigau tot felul de chestii, din care n-am priceput prea multe. Mireasa am înțeles că a lăcrimat și ea și mama soacră și cea mică, și cea mare deopotrivă când starostele a recitat cu mult talent despre diferite episoade din viața fetei, de când s-a născut și până azi când sărută mâna părinților, le mulțumește pentru tot și pleacă la casa ei.

Nu ar fi trebuit să plângă atât de amarnic, de parcă ar fi emigrat, că socrii care îi găzduiau după nuntă locuiau la două case de Căminul cultural! În plin centru satului! Dar așa e filmul!

La ospăț am participat împreună cu toți colegii. Elevii mei asistau de afară, cățărați pe geamuri, curioși să vadă ce se întămplă, dar și de dragul prăjiturilor pe care le obțineau cu condiția să nu se mai cațere pe geam!

Mâncăruri alese pregătite de femeile specializate pentru nunți, botezuri și înmormântări, în vasele imense cumpărate din fondul satului au avut succes , ca de obicei, dar nici băutura nu s-a făcut de rușine! Producția proprie ( că doar nu degeaba avea nume de pom fructifer satul) și cea cumpărată de la oraș… Mireasa cu rochia ei lungă și cu voalul pe cap a rezistat până s-a strâns cinstea…Nea cutărică împreună cu nevasta vă cinstește cu …lei , ar fi putut da și mai mulți, că are balta pește, striga starostele în gura mare, spre satisfacția mesenilor. Cel care a dat era mândru că ”fost de-unde” să dea, cel de lângă ei a mai strecurat o bancnotă ca să nu rămână mai prejos, altul făcea o glumă, oferind niște bănuți, apoi a plusat cu bancnote, iarăși altul a început cu un biberon, cu făcăleț , fiecare obiect fiind însoțit de mod de utilizare, cât se poate de haios și cu subînțelesuri, unele chiar picante, apoi a dat și banii!

Și tot așa.

Între timp fețele mirilor străluceau de mulțumirea amestecată cu o oarecare îngrijorare: oare cu câți bani ne alegem?

După ce a cotizat și ultimul mesean, sumele fiind cu grijă notate într-un caiet de un om de încredere, iar altul tot de încredere, făcând parte din comisie, ținea găleata în care se adunau banii, mirii se retrăgeau într-o cameră alăturată. Au stat cât au stat și când au revenit tânăra era îmbrăcată cu haine noi și cu batic pe cap, semn că e măritată!

Ușurați de bani, mesenii s-au apucat să mânce și mai ales să bea acum pentru câți bani au dat! Au mâncat și au băut, dar au și dansat cât îi țineau picioarele!

Ceterașii s-au pus apoi la masa rezervată pentru ei ca să facă o pauză, lăsând locul unor discuri cu muzică populară sau ușoară la modă.

Noi care eram de la oraș, ne-am retras apoi ca să prindem ultima cursă. În drum spre casă îmi sunau în cap ”Ia-ți mireasă, ziua bună!”