Încăperea de la ultimul etaj are un geam ce dă pe acoperiș. Ca să ajungi la geam, trebuie să strângi sforile așezate la un metru de sol, pe două bare paralele prinse de pereți. Celelalte sfori sunt agățate regulamentar aproape de tavan, așa cum se cere într-o uscătorie.

”Miau-miau” se alintă motanul, cerând atenție. Puțintică răbdare-îi zic, dar nu mă înțelege. Mă feresc cât pot ca să nu-l calc în timp ce mă străduiesc să pun pătura la uscat. A doua încercare e încununată cu succes, la fel și săritura la înălțime a motanului!

Ca o părere, parcă-l zăresc pe pervazul geamului și brusc dispare în noapte!

Film de groază!

Fără prea multă imaginație îl văd ba prins într-un horn, ba aplatizat pe sol! Mai ales că tace și lanterna mea nu bate la distanță.

Aproape de cerul înstelat, un motan negru pe un acoperiș întunecat … Legenda spune că pisicile au șapte vieți…Așa o fi, dar nu aș vrea să verific mitul!

Îl strig, pâs-pâsuiesc cât mă țin plămânii! Mișelul, apare din beznă, i se văd ochii strălucind, se uită la mine și dispare iar în beznă.

De câteva ori, instantaneu îngheață apa în mine! Îl face pe acrobatul pe bordura acoperișului, se aruncă pe un tavan de balcon…Vreau să-l ademenesc cu lăptic pus într-o farfurioară…Îl bea înainte ca eu să reușesc să mă cațăr pe geam…

Inspectează tot acoperișul, fără cea mai mică intenție de a – mi da ascultare!

Sting becul și mă pitesc după ușă.

”Miauuuu”- se aude după un timp de la geam, de parcă ar fi zis: ”ce , tu nu știi de glumă?”