Etichete

, , , , ,


Nu mă dau în vânt după păsări. Le admir zborul. Trilul lor în zorii zilei. Penajul. Desigur, doar de la distanță, pentru că am oroare de pene. Am mai povestit despre asta, crezând că am motive serioase.

Dar…abia în ziua în care motanul s-a pus la pândă, urmărind niște umbre de aripi dubioase ce apăreau și dispăreau în dreptul ferestrei…abia atunci am dezgropat securea războiului. Că tot e de actualitate.

Am ieșit pe balconul bătut de soarele de martie. Am tras perdelele.

Am deschis geamurile din față și …. a urmat o scenă din ”Păsările” lui Hitchcock.

Jardiniera mea proaspăt săpată (pentru că am executat din timp arăturile adânci de primăvară cu lopățica de la Ikea), presărată cu pene din alea mici, de ți-e frică să nu le inhalezi!

N-am apucat să leșin, că deasupra capului, în nișa dintre cele două balcoane s-a iscat o mare agitație. Un porumbel gras mă privea cu un ochi de piper nemăcinat, alți doi și-au luat zborul, care încotro.

Nu știu câți mai erau…dar punctul culminant a fost etalat cu generozitate pe pervazul geamurilor….

Semnătura umflatului probabil, curgea pe tot geamul, de sus până jos!

”Gura leului”, tufă supraviețuitoare a iernii pandemice, pictat în alb-negru, într-un hal de nedescris!

Nu pot intra în detalii, mi se face rău! Cu siguranță vă puteți imagina!

Ce vremuri trăim, dacă până și porumbelul păcii face pe el!