Nu știam că suntem vecini. La început ne priveam de la distanță respectabilă și atât. Îi admiram ochii. Mă privea cu o curiozitate nedisimulată. Minunați ochi de smarald!

Într-o seară ne-am intersectat la intrarea în bloc. A intrat așa de repede, încât aș fi putut jura că mi s-a părut doar!

Apoi am auzit că o vecină nu are curajul să coboare de la etaj decât însoțită de mama ei, dacă e și el prin preajmă.

Chiar și unii vecini aveau ceva împotriva lui. Cel care l-a încuiat în pivniță susținea că s-a întâmplat din greșeală…Că n-o să se mai repete!

Pe zi ce trecea îmi devenea tot mai drag. Știam că va trebui să aștept să mă studieze, să mă cunoască și dacă voi trece testul va veni singur la mine!

Și așa a fost!

Și de atunci, vine la ușă. Salută sau nu. Intră, dă o tură prin casă. Verifică toate locurile pe unde s-a plimbat și data trecută. Se uită pe geam. Se tolănește pe canapea sau pe fotoliu. Uneori se oglindește minute în șir în luciul dulapului. Acceptă ceva de mâncare și de băut. Ba vorbește într-una, ba tace ca Sfinxul.

Spre mirarea mea, într-o zi l-am putut lua în brațe! Îl pot mângâia și îl pot lua în brațe doar dacă vrea el!

A încercat și să intre sub plapumă, dar …l-am refuzat.

Nu s-a supărat, dar de atunci stă cât stă și pleacă. Mă salută din mers, pășind agale….Paaaaaa, adică așa sună în traducere. Că Noir de fapt vorbește pisiceasca: Miaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

PS. Dedic această poveste Anastasiei. Ieri a fost ziua ei!