Auzisem tot felul de păreri interesante despre el. Că e mare șmecher. Că e arătos, chiar frumos cu ochii săi verzi. Că e isteț…

Cam umblă hai-hui noaptea, dar….e tânăr. Când să meargă dacă nu acum?

Adevărul e că nu prea i-am dat atenție, spunând că nu-i genul meu. Bine, nici el nu mă băga în seamă. Deci, aveam ceva în comun de la bun început: indiferența.

Nu-mi amintesc exact când și cum s – a produs minunea, dar s-a întâmplat!

De ceva timp vine zilnic. E tot după mine. După-masă povestim, până obosim, rămâne și la siesta…

Abia seara pleacă, chemat de datorie. Până atunci însă îl țin în brațe și îl mângâi pe creștet până adoarme, că altfel nu pot ajunge la birou. Îi place la nebunie scaunul meu. Poate chiar mai mult decât clinchetul mouseului….

De ceva timp stau și mă mir! Cum de m-am lăsat cucerită de ochii lui verzi?

N-aș fi crezut! Nu mi-au plăcut niciodată pisicile. Acum ce-am avut?