E amiază. Din zece trecători grăbiți, cel puțin trei înfulecă ceva din pachete de hârtie. La patiserie e coadă. Majoritatea produselor costă 5 lei. Formele diferă, aluatul mă gândesc e același. Mirosul de mâncare plutește în aer…

Nu am cum să nu observ că fustele încrețite se mișcă prea ritmat pe șoldurile femeilor din fața mea. O fi având un jupon dedesubt? O crinolină mai mică? E imposibil să aibe fiecare dosul atât de african style! Nu dezleg enigma și ele dispar într-un taxi de pe marginea drumului.

În Parcul unde e vestitul ceas de flori, se văd doar două brațe ale ceasului și flori multicolore. Literele alcătuite din flori se văd doar din…dronă.

Băncile mult criticate sunt ocupate. Trecătorii osteniți stau la umbră, nu contează că băncile nu au spătar decât unul minuscul…

Cele câteva neocupate sunt cele care se topesc sub soare.

Terasele sunt în așteptarea clienților, dar la dozatorul de înghețată se stă la rând.

Stația de autobuz din buricul târgului nu are refugiu. Cu muuuulți ani în urmă a avut un refugiu decent, chiar cu butic și o bancă …Ba mai mult, a avut și un element ce pare science-fiction pentru târgul de azi! Imaginați-vă, că avea un afișaj electronic cu ora exactă, felul mijlocului de transport care tocmai a plecat , dar și ora la care urmează să sosească în stație un Autobuz sau un Maxi Taxi…

De câțiva ani a fost demolat refugiul, inexplicabil, iar de atunci călătorii stau sub cerul liber, indiferent de starea vremii și privesc spre stânga, în direcția de unde speră să apară un mijloc de transport în comun.

De ce nu se face alt refugiu? Mai mult ca sigur din cauza că ar obtura vizibilitatea spre clădirea Teatrului Național. Imagini din trecutul nu prea îndepărtat îmi vin în minte.

Multă verdeață, copaci și flori. Azi betoanele arse de soare fac să vibreze aerul. Ar urma Fata Morgana, dar apare un autobuz din cele noi. Mă urc. Îl deranjez pe conducătorul auto din constructiva sa discuție cu un cunoscut. Întrebare simplă, răspuns si simplu: Nu știu!

Pe scaunul din spatele șoferului e atât de strâmt locul încât după câteva stații de mers împachetat așa la coborâre ar trebuie să -mi descânte cineva ca să-mi revin. Să nu-mi spuneți că m-am cocoțat pe locul rezervat copiilor, că nu era niciun indiciu în acest sens. De altfel tot drumul aveam sub ochi anunțul lipit pe cabina șoferului: ”noi donăm sânge…”