Sală de așteptare, nu mai mare decât baia unei vile obișnuite. Trei pereți cu patru uși și un perete de a lungul căruia cele câteva locuri de șezut sunt ocupate. Trei adulți și un copil au pus stăpânire pe jumătatea sălii. Adulții se străduiesc să-l liniștească pe copil. Îl îmbărbătează, îl mângâie pe creștet. Nu știu ce îi spun, dar reușesc să-l facă și să râdă. În scurt timp mica sală răsună de râsete, de vorbe într-o limbă străină. Veselia lor o irită pe doamna care stă de pe un picior pe altul, periodic verificându-și ceasul. E prima în fața ușii, dar tot nu-i vine încă rândul!

Silence please!-îi zice uneia dintre cele două femei care îl înveseleau pe copil.

Ați putea să vorbiți frumos!-se răstește la ea femeia. Vorbesc românește!

Am zis ”silence please!”-se apără cea de la ușă.

Amândouă se uită la mine.

”She said please!”-am zis eu pe post de martoră și ca prin minune s-a făcut liniște.

Au tăcut și străinii.

Nu pentru mult timp.

Un halat alb a constatat că e caz de urgență. ”Uite ce palid e copilul” a spus și întregul grup a năvălit pe ușa în fața căreia stătea planton cea cu ”silence please”.

Printre urletele ca din gură de șarpe ale copilului se deslușeau bombănelile celei din fața ușii, cum că și ea are doi copii și se grăbește…

Urletele au încetat apoi, a ieșit copilul smorcăind însoțit de cei trei adulți, reluându-și locurile în sala de așteptare. Slavă …domnului, nimeni n-a fost rănit!

În cele din urmă, concluzia acceptată a fost: copilul n-are nicio vină!