Oră de vârf. Un mijoc de transport în comun plin ochi. Șoferul ascultă un post de radio ce transmite știri și muzică. Nu-l văd, doar îl aud cum dă indicații celor care îl întreabă câte ceva. Pasagerii se înghesuie, dacă următorul nu se știe când vine, rezistă și ei o stație-două, ca heringii. Aerul condiționat, așa cum zice și numele, e condiționat de numărul clipelor în care ușile sunt deschise. Afișajul electronic de pe bord arată o scădere de un grad față de stația precedentă. Prea puțin ca să nu curgă apa de pe tine.

În fața mea un tânăr plin de importanță blochează trecerea spre ușă. Îl întreb politicoasă:

-Cobori?

-Da! îmi aruncă peste umăr și stă nemișcat după ce abia schițase intenția de a se îndrepta spre sursa de aer.

Dacă văd că stă, după un timp îl mai întreb odată, bombăne nervos ceva, tot așa peste umăr.

-Nu te agita. Te-am întrebat doar!

-Și v-am răspuns!

-Mersi!

Apoi am coborât unul după altul, în plină glorie, urmați de chicotelile pasagerilor bucuroși că au mai mult spațiu și aer condiționat de acum!