Dacă pe vremuri nu prea auzeam dangătul clopotelor, poate doar al celui din Cetate, acum asist la o adevărată întrecere a clopotarilor, în fiecare duminică dimineață. La una dintre ele enoriașii merg grăbiți, când bat clopotele și se întorc peste o oră defilând agale – chiar pe mijlocul străduței…Obișnuința. Pe vremuri ulița era pietonală. Scena se repetă identic, de trei ori. Cu clopot cu tot. Prin difuzoare se aude predica de la o biserică, priceasna de la alta. E duminică.

Apoi se face liniște. Rar trece câte o mașină, parcă zboară un tip cu o trotinetă și dispare după colț. Porumbeii deranjați de trotinetist își reiau picnicul pe firimiturile de pe drum. Mai cade o nucă pe copertină. O cioară plictisită se leagănă pe o antenă veche de televizor. E duminică.

Pe vremea când timpul era mai îngăduitor cu noi, duminica după-masă era rezervată vizitelor de curtoazie. Toată familia, la țol festiv, cu un buchet de flori, o sticlă de băutură sau o cutie cu bomboane de ciocolată ne înfățișam la familia care tocmai era la rând, după un program bine stabilit. O duminică venea familia X la noi, următoarea duminică mergeam noi la familia Y, apoi vizitam familia X după care eram gazda familiei Y.

În afara acestor vizite, mai interveneau zilele de naștere, sărbătorile oficiale…excursii organizate, seri de teatru, de film…

Recunosc, nu mă dădeam în vânt după vizitele astea. ”Cum merge școala? O ungem cu slănină? Cum de ce? Ca s-o mânce câinii!” voia câte unul să fie spiritual. Doamnele se minunau, de la o săptămână la alta, ”vai da ce frumoasă s-a făcut, cât a crescut, da să știi dragă, că asta e leit taică-su!!” – plescăiau examinându-mă de parcă ar fi vrut să mă cumpere. Politețuri de duminică!