La 100 de ani, după ce Mr. Bell a brevetat invenția sa, am reușit să avem și noi un aparat. La început aveam post telefonic în cuplaj, cu vecina. Diferența între cele două posturi făcea ultima cifră din numere. Dacă erai atent, auzeai clinchetul ușor când era apelată vecina. Dacă ridicai receptorul, puteam vorbi trei deodată. Cu supărările de rigoare, desigur. ”Închideți, vorbesc!”

Cei născuți în perioada celularelor, îmi dau seama că n-au înțeles ce baloane vorbesc. Să vă explic. Telefonul pe vremea aceea era o cutie colorată de plastic, cam de mărimea unui caiet de școală. Sau cât o tabletă, doar că mult mai groasă. Avea un disc rotund cu cifre, o furcă peste care era agățat receptorul, cu un cablu prins de telefon și un alt cablu ce era prins la un fel de priză din perete. I se spunea telefon fix, pentru că…așa era! Cablul de la receptor deși era spiralat, se mai încâlcea, dar nici descâlcit nu te lăsa să te îndepărtezi mai mult de 1 metru de aparat.

După un timp am reușit să facem rost de un cablu ce permitea o libertate de mișcare de 5-6 metri prin apartament. Boierie!

Dacă nu aveai telefon acasă, te duceai până la un telefon public. Acesta era mult mai voluminos, cu carcasă metalică, și cu o deschizătură în care dacă băgai bănuții, puteai forma un număr de telefon și să vorbești câteva minute. Acest telefon putea fi prins pe un perete de bloc, sau montat într-o cabină telefonică. Dacă vreunul se intindea la povești, se forma o coadă după el. Gesticulând, vociferând: ”mai lasă gargara, domnule, că vrem și noi să vorbim!”

Când aveai nevoie să vorbești cu cineva din ”provincie” te prezentai la ghișeul de la Palatul Telefoanelor și făceai o comandă. Apoi te așezai frumos și așteptai. Când reușea telefonista să facă legătura, răsuna prin toată sala: ”Constanța, cabina 3!” Abia ai început să schimbi două vorbe, telefonista intervenea: ”vorbiți? ” trebuia să răspunzi ”Da, vorbim!”- deși se auzea și în sală, câte un entuziasmat, știind că vorbește la sute de kilometri distanță, răcnea regulamentar în receptor!

Se putea cere convorbire cu taxă inversă. Telefonista întreba: ”Alo, doi-șapte-patru-nouă- solicită convorbire cu taxă inversă, acceptați? ”

Se întâmpla ca aparatul de pe stradă să fie defect. Băgai bănuții-moneda de 1leu sau de 3 lei, formai numărul și dacă suna ocupat îți recuperai moneda, ce cădea cu un zgomot huruit într-o nișă cu ușiță batantă. Asta în cazuri fericite. Pentru că se putea întâmpla ca moneda să se blocheze pe traseu. Să fi văzut disperarea celui care avea de vorbit ceva urgent! Uneori aparatul restituia chiar mai multe monede decât ai băgat în el, pe sistemul cel deștept cedează, mai ales dacă furiosul avea pumnul greu!

Destul de complicat dacă ne gândim câte condiții trebuiau împlinite ca să schimbi două vorbe cu cineva. Și cu toate astea oamenii își făceau timp și…răspundeau fericiți: ”Da, vorbim!”