Filozofând la o cafea despre problemele arzătoare la ordinea zilei, dacă tot a fost Ziua Armatei, mi-am permis o definiție. Armata e ca umbrela. O ții undeva într-un colț, te mai impiedici de ea, dar dacă plouă imediat o apreciezi!

Așa și cu armata. De când lumea, după câte o bătălie sau război pe cinste, imediat începeau discuțiile că ar trebui desființată. La ce bun să-i plătești pe soldați: Îs bani aruncați degeaba. Numai că pacea e floare gingașă, repede se strică. Norii se adună și iar e nevoie de armată!

Într-o vreme, la orele dimineții tot cartierul se colora în kaki de atâția militari care se grăbeau spre cazărmile din oraș. Abia după- masă, către șase reveneau ca peste câteva ore, de preferință noaptea când ți-e somnul mai dulce să se dea alarma. Soneria de la ușa apartamentului pe la 3-4 dimineața anunța că ai un soldat înarmat până-n dinți în fața ochilor cârpiți de somn. ”Se execută Munții de Aramă”recita soldatul și te punea să semnezi că ai înțeles. În câteva minute omul sărea din pat direct în cizme și cu sacul de alarmă sub braț trebuia să ajungă în cel mai scurt timp la cazarmă.

Civilul, indiferent de meseria pe care o practica, chiar dacă auzea ceva zgomot din agitația de pe scară, se punea la somn. A doua zi pornea odihnit la lucru, de unde se intorcea după opt ore de muncă, fără să-l mai doară capul de ceva. Militarul în schimb, trezit cu noaptea în cap, revenea tot spre seară, rămânând la ordin, 24 din 24 de ore. Pentru că APV-istul e mereu la datorie.

Dacă nu ploua-a se înțelege era pace, militarii se pregăteau pentru eventualitatea unor furtuni și vreme rea. De la pasul de defilare până la tragerile de ziuă și de noapte din poligon, după depunerea jurământului militar, tinerii aflați sub drapel își continuau pregătirea de luptă în aplicații. Vara în arșiță, iarna pe ger, pe frig și ploaie. APV-istul avea astfel ocazia să-și strângă în oase frig cât cuprinde. Ca să fie invidiat de civili, ce bine o duce!

Civilul își ducea copilul de mână la școală, la festivitate. APV-istul făcea de serviciu pe unitate când i se năștea primul copil. În loc de felicitări, fiind militar de frunte, îl detașau la muncile industriale, acolo unde patria avea nevoie de el.

Toamna îl așteptau muncile agricole. Câmpia Română, Balta Ialomiței, acolo unde era nevoie de el. Pe șantierele patriei. La căile ferate, la construcția de drumuri și poduri, la blocuri de locuințe. La Canalul Dunărea – Marea Neagră sau în mine. În ultimii ani ai vechiului regim, mii de militari erau detașați la Casa Republicii, zis și Casa Poporului. Actualul Parlament unde se discută acum soarta celor ajunși la pensie.

Ar fi multe de povestit. Ca să scurtez: Nu știe nimeni ca pățitul!