L-am privit doar în treacăt, fiind atentă mai mult pe unde calc! M-am așezat în spatele lui, pe primul scaun liber.

Era ora la care nu-i indicat să te urci într-un autobuz, doar dacă nu vrei să-ți odihnești oasele ostenite. Între două stații poți scrie un roman! De n-ai vedea casele de pe marginea drumului, ai putea să te crezi pe Valea Prahovei!

Soarele după-amiezii, o prezență absolut ciudată la mijloc de ianuarie, i-a moleșit pe cei câțiva călători, așezați cuminți pe scaune. Elevii urmau să dea năvală abia la următoarele stații, în zona școlilor.

Contemplând cochetele case, înainte de a-mi fi dat liber neuronului stingher, vrând – nevrând mi- atras atenția șuvoiul de cuvinte. Atât de încet rostite, cu atâta tristețe și pline de regrete….părea o spovedanie.

Am ascultat…din când în când se auzeau -mult mai slab- replicile unei voci de femeie. Fără prea mult efort ar fi înțeles oricine: omul e îndrăgostit. Nu e din localitate, a acceptat locul de muncă în speranța unui trai mai bun, sperând până-n ultima clipă că ea îl va urma. Aici chiar nu ar fi fost nevoită să muncească! Ar fi putut trăi liniștiți din salariul lui. E drept că muncește mult, că așa e situația, dar împreună ar rezolva orice problemă.

Atâta tristețe avea în vocea lui calmă, nu se milogea, dar aproape că se ruga de ea, să încerce să-l asculte măcar. Să-l facă să priceapă, de ce nu vrea să-l urmeze. De ce se teme? Ce o reține?

Minutele treceau, înaintam la pas, convorbirea în schimb bătea pasul pe loc. Din câte am înțeles, ea urma să plece la lucru, ca să nu întârzie, el i-a propus să continue discuția după ce va termina ea ce avea de făcut.

I s-a descărcat și telefonul…nu sunt sigură că a mai prins replica ei la întrebarea ”Spune-mi, de ce?”