S-a întâmplat să-mi exprim opinia mea ”personală și cu intrare separată” despre o prestație. I-am recunoscut meritele, talentul și vocea persoanei care a recitat un poem despre un subiect greu de digerat. Exterminarea deportaților în lagărele morții. Poetul copleșit de durerea și dorul ce îl macină după mama lui incinerată la Auschwitz, ar vrea s-o regăsească pe aceasta ca să-l învețe să urască.

O doua parte a interpretării – repet: în opinia mea – ajunge la paroxism. Fiecare sunet pare un răcnet amestecat cu lacrimi cu greu reținute…

Subiectul în sine e îngrozitor. Vocea – dealtfel frumoasă, interpretarea în alte situații remarcabilă, mi-a produs iritație. Disconfort. Șoc. Simțeam ură nedisimulată în cuvinte.

Obișnuită să nu mă ascund după deget, mi-am exprimat părerea. Poetul, deși suferă ca un câine, nu e plin de ură. Ar vrea să fie învățat de mama pe care nu o va mai revedea vreodată, ce este ura.

Aș fi accentuat durerea sufletească a poetului, pe un ton mai domol, mai credibil, decât prin urletul unui lup rănit.

Concluzia: sunt crudă. Insensibilă. Nu știu. Dar cu siguranță nu sunt o lingușitoare!