Etichete

, , , ,


100_lei_foarte_vechi_(1966).jpgDimineața am ajuns în cazarmă. Eram destul de fresh  după o noapte petrecută pe tren, dar și dacă aș fi fost mai obosită nu aveam cum să dorm, până nu se culca și Alex. Iar el avea  altceva în program decât moțăiala.

După ce am despachetat și am aranjat totul prin ”vastele noastre apartamente” din cancelarie, m-am apucat de gătit. Hăinuțele lui Alex erau întinse pe sfoara ce lega două colțuri opuse ale încăperii, aproape de intrare.

Mâncarea clocotea veselă în oala de pe ”BCA”. Oamenii erau la program, era liniște și curățenie pe coridor. ”Da, doamnă-Bine, doamnă” mi-a atras atenția că trebuie să vină în control  generalul, fratele lui Ceaușescu, și ar fi bine să nu ne găsească pe coridor. Știa că Alex obișnuia să se joace  prin fața cancelariei cu căluțul său roșu sau cu mașinuțele.

Nu ar fi trebuit să se repete nici scena aceea când colonelul Petcu se prefăcea că nu-l observă pe Alex, care – și conducea mașinuța pe la cizmele lui de piele neagră lustruite oglindă! Cum stătea el așa cu picioarele îndepărtate, debitând niște sfaturi subalternilor, se și  ferea instinctiv ca să nu calce cumva copilul sau mașinuța! În zadar  încercam  să-l recuperez pe Alex, gesticulând disperată  din ușă, că el își urma traseul imperturbabil.

”Rezistăm cumva o zi  consemnați în casă”, mi-am zis și mi-am văzut de treabă. Alex nu părea afectat de vestea cea mare, și ce-i dacă vine ”genelalul,”așa că tot pe la ușă, pe la clanță își găsea de lucru, încercând să iasă.

Era liniște în cazarmă, ca niciodată! Ordine și deciuplină, vorba lui Moș Teacă.  Orele treceau și generalul nu mai venea. Alarmă falsă, mi-am zis, așa cum a mai fost de câteva ori. Deodată se aude un monolog pe la ușă! O fi vreun rătăcit, cine știe ce caută. Întreabă și răspunde de unul singur.

Îi fac semn lui Alex să tacă și ascult, dar nu-mi dau seama ce se întâmplă. Mai amestec în ciorbă și când mă-ntorc, ușa se deschide, Alex pică -n funduleț. Îl ridic în timp ce ușa se dă încet de perete și priveliștea mă face să-l pun pe Alex în picioare, luând și eu aproape poziție de drepți. Aveam în față un șir de uniforme aliniate, înlemnite, vreo șase-șapte și în ușă dând să intre, o matahală de om, purtând o pufoaică și pantaloni ”cârpiți” cu vipușca lată, negru de supărare. Nu i-a trebuit decât o fracțiune de secundă ca să-i piere elanul! Cam urâțel bietul om, dar așa cu ochii ieșiți din orbite de mirare, părea și mai ”frumos”. L-a  șocat ce a văzut: un copil de un an și câteva luni, lângă o tânără purtând costum de rezervist, o sfoară plină cu hăinuțe de copil puse la uscat, iar pe masa din stânga încăperii, pe o bucată de BCA transformată în plită electrică, clocotind mâncarea, ce-i drept emanând un miros îmbietor.

Uluitor de repede am înțeles și eu că nenea din ușă trebuie să fie un general și e posibil ca tocmai am dat de dracu! Omul era indignat că a găsit toate dormitoarele cu ușile  închise – prin asta se explică monologul de mai înainte. Obișnuit că niciuna nu se deschidea, și-a proptit umărul și în ușa noastră, singura care a cedat…

– Ccce-i aici? Cazarmă sau hotel?- a reușit să articuleze schimbându-și culorile feței precum semaforul.

-Vă raportez, e soția unui subofițer. Numai azi au venit din concediu… a  zis pocnind din călcâi colonelul cel mărunt, care știa cel mai bine cum ajuns noi acolo.

Că ne-a degradat (soția unui subofițer), treacă-meargă, dar când am auzit că numai azi am venit din concediu…asta a fost exagerat! Am suportat cu stoicism privirile curioase ale tovarășilor, nu prea îndrăzneau nici să respire ca lumea, dar uluirea din priviri n-o puteau camufla.

Am ascultat cuminte explicațiile colonelului, până la ”numai azi”, acolo s-a rupt filmul și m-am trezit vorbind, plină de indignare:

– Cum numai azi? De șase luni stăm aici și așteptăm garsoniera…N-am mai apucat să-mi dezvolt ideea, că urâtul s-a întors pe câlcâi, spumegând de nervi și a luat-o înainte pe coridor, șirul indian pocnindu-și cizmele, fuga după el, ca niște soldați de plumb, colonelul mărunțel ca piticul somnolent dintre piticii Albei ca Zăpada s-a mai întors privindu-mă supărat și gesticulând. N-am înțeles gestul: putea să fie la fel de bine ”vino”sau ”du-te” , după cum își flutura mâna dreaptă din încheietură. Așa că l-am întrebat: să vin  și eu?

Omul a fugit înapoi aproape turbat și mi-a șuierat printre dinți:

-Să tăceți din gură dacă nu vreți să plătiți hotelul!-și s-a grăbit să-și reia locul încheiând șirul indian. Am mai apucat să întreb: care hotel? Oricum nu mai aveam nimic de pierdut. Vizita generalului de care se temea toată cazarma, toate măsurile noastre de a ieși FB la control, toate s-au dus dracului. Am revăzut în gând toată scena, încercând să ghicesc consecințele. Ordine și curățenie-atât cât a putut să vadă, a văzut. Oamenii erau la lucru, niciun chiulangiu, niciun pierde vară prin zonă și atunci, dă peste noi! Orice putea avea o explicație, dar prezența noastră acolo …Îl poate zbura pe Tatco, oare? Ne expediază acasă? Așa ceva nu s-a mai întâmplat! Colonelul nu va recunoaște că ne-a lăsat să stăm acolo în schimbul șpăgii…

”Da , doamnă, Bine, doamnă” a venit mâncând pământul! ”Doamnă, vă dă locuință! Am auzit io! Da. Pe  Petre Ispirescu. La bloc. Serios. Am auzit!”, repeta entuziasmat furierul și luându-l pe Alex în cârcă m-a chemat să mergem pe terasă, că de acolo se vedea încă generalul cu suita lui, îndreptându-se spre celelalte clădiri din curte.
”Astea-s povești de Ispirescu, Ioane! Nu cred. E bine dacă nu ne va scoate de aici!”-i-am zis, dar în sinea mea a început să crească speranța.

Generalul s-o fi calmat între timp, își vedea de treabă gesticulând în fruntea echipei de control. Colonelul cel mic s-a mai calmat și el, mai ales după ce a aflat că ne mutăm. Cu atât mai mult s-a plâns cât de riscant e că ne lasă în cazarmă, drept pentru care a mai cerut o porție de votcă înainte de plecare. A doua zi am început demersurile pentru mutare. Pentru început ne-am trambalat cu toate catrafusele la etajul patru din clădirea veche. Acolo am stat până am rezolvat formalitățile. Din fericire n-a durat mult, că era stresant cu soldatul la ușă, de parcă am fi fost arestați.

(fragment)