E trecut de miezul nopții, dar ne sărise somnul cam de o oră deja ! Au sosit ai mei cu un sac și o geantă de voiaj pline cu caise. Au venit de la Oardea. Cu trenul. Deja dorm, că dimineața mama merge la lucru, tata s-ar putea să aibă zi liberă, deși până seara nu-i exclus să fie chemat și el la muncă.

E o noapte liniștită. Tot blocul doarme. Dincolo de gard, birourile au becurile stinse, dar în camera de gardă arde un bec orbitor de puternic. Ne apucăm de gustat caise. Sunt galbene, coapte, ca fața unei blonde când se rușinează, au pete roșii, unele par chiar pistruiate. Sunt măricele și dulci. Nu aruncăm, nici sâmburii, că după ce se uscă, se sparg și semințele cu gust de migdale, sunt bune de mâncat. Fără să exagerăm, că au ceva în conținutul lor, ce poate fi otrăvitor. Așa ni s-a explicat.

De ce avem așa o voie bună, noapte, n-am habar, dar dacă tot n- avem somn, ca să facem o faptă bună, scoatem vailingul cel mare din cămară și spălăm caisele, atâtea câte intră în oala cea mare de vreo 20 de litri. Le spălăm și ne apucăm la scos sâmburii ca să le-am așezăm apoi în vailing. Așa am văzut că făcea și mama. Am prespărat zahăr peste ele, să stea așa peste noapte, spuneam bancuri și în general râdeam din orice. Prin geamul larg deschis ecoul răspundea râsetelor noastre.

”Nu mai râdeți ca proasta-n târg!”-parcă-l aud pe tata comentând între două sforăituri. Numai asta ne mai lipsea, ca să putem râde și mai tare, cu sughițuri. Fructul interzis e mai dulce!

Ce-ar fi să ducem sâmburii și frunzele la tomberon? E palpitant să cobori noaptea și să mergi la două blocuri distanță până la tomberon! Nu le aruncăm la al nostru că e groapă prin apropiere, e pericol de accidentare.

Mai mănânc un fruct din punga pe care scrie ”Caise de România”. Seamănă cu o caisă, dar nu are nici gust, nici aroma, sigur nu e de la Oradea Mare.

Și totuși, a reuși să mă ducă înapoi în timpul pierdut, cu aromă de caise, cu râsete cu tot!