Habar n-am pe unde umblă! Dispare cât ai zice pește și nu-l mai vezi, uneori nici măcar a doua zi. Într-o noapte a fost un ger năpraznic și tot nu s-a întors. De când s-a mai încălzit vremea, nici nu-mi mai fac griji, cine știe pe unde umblă? Când i-o fi foame, dacă nu va găsi nimic pe teren, cu siguranță va veni. Pășind sfios, cu lingușeală, de parcă n-ar fi lipsit câteva nopți de acasă!

Va sta ascuns undeva prin apropiere, va păzi ușa de la intrare, că nu poate suna la interfon ca să i se deschidă și nici cartelă nu are! Stă și pândește momentul potrivit ca să se furișeze. Hoțomanul!

Nu se grăbește. După câte a răbdat, mai poate răbda până pleacă fetițele de la parter. Sunt prea mici și nu l-ar înțelege. Ar striga văzându-l, ar da și cu piciorușele după el, mai bine mai rabdă.

Nu e de intrat nici când e fata de la ultimul etaj la ușă, că ea țipă și mai tare! Singură nu ar avea curajul să treacă măcar pe lângă el. Nu am înțeles niciodată de ce. De fapt nu am întrebat-o, dar o fi având un motiv.

Poate doar pentru că e negru? Dar are niște ochi atât de frumoși! În viața mea n-am mai văzut așa ochi strălucitori, inteligenți, ca două pietre semiprețioase!

Vine un poștaș cu plicuri! Așa mi-a zis la interfon, că aduce plicuri! Mai sunt vecini care primesc factura tipărită pe hârtie? Și pădurile noastre? Uff!

Mă uit de la geam, cine știe. Poate nu-i poștașul…Ușa se închide încet-încet.., de parcă ar vrea să-l aștepte pe poștașul până lasă plicurile și să plece!

Oh, dar ce să vezi? Ușa se închide încet, încet, dar nu înainte ca, precum o părere, motanul hoinar să se strecoare cu agerimea de felină! Știam că stă la pândă prin apropiere! Noir, motanul. Doar n-ați crezut că e….?!