Seară de seară primeam vești din sursă sigură, despre situația infectărilor din țară și de peste hotare. Cei trei reprezentanți se strângeau la un pupitru oficial și vorbeau – citeau – cu rândul măsurile luate spre ocrotirea părinților și bunicilor noștri, cei mai dragi și cei mai expuși la această infecție care nu e mai gravă decât o răceală de sezon. Asta în prima fază. Ca pe urmă să fie unica și cea mai gravă maladie din lume.

Starea de urgență a fost decretată într-o seară de martie. Imaginile din Italia în care camioane militare transportau cadavre închise în saci negri ca să fie înhumați fără preot, fără neamuri erau la ordinea zilei. Știrile vorbeau despre mii de decese. Imaginile -mereu aceleași- prezentau saloane de terapie intensivă, medici epuizați îmbrăcați în astronauți. Filmările din cartiere ne prezentau localnicii care la o anumită oră ieșeau pe la ferestre, prin balcoane ca să aplaude eroii din linia întâi. Nu au lipsit concertele. Unii artiști apăreau periodic pe paginile de socializare și cântau, interpreatu câte o piesă muzicală, actorii recitau, fiecare cum reușea să gestioneze situația tot mai solicitantă.

Au apărut măștile. Prețuri exorbitante la început, promisiuni, falsuri…Distanțarea socială – o scăpare de expresie. Distanțarea fizică, măsurile de tot felul ne – au dus la distanțarea socială în cele din urmă.

Au dispărut reclamele despre cele 30 de minute de mișcare, despre excesul de zahăr, sare și grăsimi…

Cei trei reprezentanți s-au mai distanțat și ei, fiecare având pupitru în dotare, și-au pus măști și tot la orele târzii din noapte au anunțat prelungire după prelungirea stărilor de alertă.

Au apărut reclamele cu spălatul pe mâini, purtatul măștii. A fost redescoperit săpunul. A intrat pe scenă dezinfectantul. Care ucide microbii, care ucide virusul.

Reprezentanți de marcă ai spitalelor de boli infecțioase ne țineau prelegeri ba despre gravitatea infecției, ba despre ineficacitatea sau din contră, despre efectul dăunător al măștii. Rapoartele zilnice anunțau numărul îmbolnăvirilor, numărul deceselor. Unii se îmbolnăveau, alții se vindecau. Transferați de la un spital la altul în speranța că dincolo va fi mai bine, unii pacienți nu se mai vindecau.

Știrile de la ora 5 de la un post de televiziune renumit pentru știrile sinistre, în care într-o oră era executată o jumătate din populația țării, au fost depășite acum de listele cu nenorocirile provocate de noul virus.

Cartierul era ca un sat fără câini. Geamuri închise, jaluzele trase. Între orele 11 și 13 apărea câte un vârstnic târându-și ”plasa cu roți”, de tip cărucior și ținând la vedere declarația pe propria răspundere, grăbindu-se până la magazinul din colț, de acolo înapoi, cât putea de repejor, ca nu cumva să fie prins în flagrant!

Nu se mai auzeau obișnuitele sirene ale Salvărilor. Nu mai era alarmarea obișnuită de prima zi de miercuri. Nu mai era școală, nu mai era nimic Mașina roșie, cea mare, ca un spital ambulant SMURD apărea pe nesimțite. Uneori însoțită de mașina mică de medic, alteori singură. ”Mascații” sau ”astronauții” coborau și dispăreau într-un bloc. Uneori plecau așa cum au venit, alteori apărea pe la ușa de la intrare un afiș. Salvarea revenea peste câteva zile, scena se repeta identic sau și mai dramatic, cu izoleta.

Izoleta a devenit bau-bau pentru majoritatea cetățenilor. Până și simpla rostire a cuvântului provoca valuri de anxietate. A fost șocantă scena în care biata profesoară -sănătoasă de altfel-venită din China a fost scăpată pe jos cu izoleta cu tot când unul dintre ”mascați”a alunecat pe un planșeu metalic.

A fost prezentată apoi varianta autohtonă a izoletei, de un gri și mai sinistru, despre care nu s-a mai vorbit.

Raportul zilnic cu cifre care nu se potriveau de la un raport la altul au continuat să inunde ecranele televizoarelor și paginile web ale ziarelor online. Confirmați pozitiv, vindecați, decedați, izolați, carantinați, spitalizați, externați, suspecți, asimptomatici, externați după 10 zile de la depistare, externați la cerere, internați la terapia intensivă, mai sunt doar puține locuri, dacă nu păstrăm distanța, dacă nu ne spălăm pe mâini, dacă nu purtăm masca…să nu ajungem acolo ca să fie nevoiți medicii să aleagă pe cine salvează și pe cine lasă să moară…că oricum ar fi murit!

Psihoza atinge culmi nebănuite. Dacă se auze un strănut de undeva dint-o casă, automat îți rețineai respirația: dacă e …Hm?

Partea bună a lucrurilor era că nu mai scuipa nimeni pe stradă, nici din greșeală. Nu mai fumau. Nu mai mâncau pe stradă- cam greu ar fi fost cu masca pe față. Nu – și mai dădeau mâna bărbații, nu se mai pupa, nu se mai îmbrățișa nimeni…

Starea asta de stres, de incertitudine, de tot felul de frustrări adunate m-au făcut la un moment dat să-mi țin prelegeri serioase eului meu, ( noroc că sunt Gemeni), ca să mă pun în banca mea și să-mi mențin capul limpede!

Aveam o grămadă de întrebări retorice.

–va urma-