Îmi convenea sau nu, la una din cele două chenzine ale părinților, aveam programate cumpărăturile mai serioase. Cum ar fi încălțăminte, haine, rechizite ori ceva mobilă în rate.

Tata nu venea cu noi decât la cumpărăturile mai voluminoase, unde era nevoie de forță la cărat. În rest ne descurcam noi, mama, sorella și subsemnata. La plecare eram ca niște păsări fericite, ciripind tot drumul. La întoarcere de obicei intervenea o schimbare. Subsemnata defila ori în fața grupei, ori la doi pași în urma ei. Cu nasul în pământ, bosumflată, nemulțumită pe un motiv real sau închipuit.

Ajunse acasă, tata prelua rolul de Controlor de calitate și lua la examinat cu mare atenție obiectul achiziționat. Mai întâi gesticula defăimător, scoțând niște onomatopee din care nu aveai să înțelegi altceva decât că urma să toarne cu ploaia de reproșuri.

Ce-s astea? Pantofi? ( privind cu ochi critici balerinii mei de un gri deschis de culoarea unui porumbel poștaș.) Asta-i talpă? Peste două săptămâni vei fi desculță! Tu nu vezi ce talpă are? Ca foaia de țigară! Mamă – ta n-a văzut ce ți-ai ales? Cum să dai atâția bani pe așa ceva? Cât ați dat pe ei? Spun suma. Apăi cu banii ăștia puteai să-ți iei ceva mai de doamne ajută! Chiar încălțăminte noi, puteai să-ți iei! Da-s noi, tată! Na, lasă-i! Să te văd cum vii peste două săptămâni că iar ești desculță!

Scena se repeta aproape identic, la scurt timp, pentru că balerinii ori se lăbărțau, ori nu-mi mai plăcea de ei.

Aici trebuie căutată explicația de ce pățesc la fel și în ziua de azi, chiar dacă tata nu mă mai ia la rost pentru alegerea făcută! Comand sandale pe care nu le mai port deloc, pantofi care rămân în debara, chiar dacă nu mai au talpa subțire ca o foaie de țigară!