”Muzica iaște aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut”- după cum spune pedagogul lui nea Iancu. De când mă știu – chiar și acum când tastez aceste rânduri – muzica îmi ”găghilă”urechile într-un mod plăcut.

Îmi aduc aminte de Punga baci, omulețul negricios care nu rata nicio sărbătoare ca să ne viziteze preț de o cântare cu țambalul agățat de gât. Apoi colega mea din clasele primare care mă exaspera cu vioara ei…De atâtea ori am ascultat-o exersând mereu aceleași și aceleași sunete încât am ajuns să mă feresc de concerte și viori ca de dracu.

A fost apoi corul școlii. M-am eschivat cât am putut, nefiind fan al muzicii corale, mai ales cântecele așa -zis patriotice îmi displăceau. Așa mi-a trebuit, dacă n-am putut să rabd câteva repetiții după ore, peste ani, nu mai aveam cum să mai lipsesc de la cor! Pentru că eu eram cea care ținea repetițiile nu doar cu elevii din școală, dar și cu tinerii din sat, cu aceleași cântece…patriotice! De ce te ferești, nu scapi!

Îmi plăcea în schimb să cânt în tandem cu radioul! Aparatul nostru ”Enescu” avea patru boxe! Emisiunea matinală cu muzica la cererea ascultătorilor răsuna până la capătul străzii! Dacă într-o zi n-am cântat, vecinii se îngrijorau, ce am de nu mai cânt? Pe vremea aceea era la modă să notezi versurile – chiar dacă nu prea știa engleză, cel mai tare din parcare era cel cu caietul plin cu versuri precum ”led-ză chidz-ălon”. Un exercițiu bun pentru scris după dictare, ”când merg copiii la școală dimineața”, trebuia să scrii la prima audiție, că n-aveai cum să- i dai replay!

A fost mai ușor când ai mei au cumpărat primul casetofon, un Aciko, de pe care puteai să derulezi și s-asculți iar și iar până reușeai să notezi cu exactitate versurile. Acum puteam și să înregistrez cântările mele: ”et si tu n’existais pas”…

Toate bune și frumoase, dar încercările mele interpretative nu m-au ajutat deloc la la școală! Audițiile de muzică clasică (acompaniată de câte o prăjiturică delicioasă și o cafea cu frișcă la noua noastră vecină, aterizată taman de la București) avea să contribuie la cultura mea muzicală, dar nu și la ”nimicurile” din manual. Aveam caietul special de muzică, aveam manual…dar: atât! Puteam povesti despre Destinul de Beethowen, Mica serenadă de Mozart, Balada lui Ciprian Porumbescu, bine, știam și cele 7 note muzicale, cunoșteam cheia sol, portativul și cam atât! La ”sincopă”am eșuat cu toată clasa a V-a condusă de mine, unde predarea lecțiilor de muzică erau doar de umplutură!

Se pare că am dus cu succes mai departe educația primită de la profa de muzică, avea și ea o poreclă. Mai multe însă nu rețin despre ea. Sper că printre elevii mei n-a fost niciun Enescu rămas cu aripile frânte din cauza mea!

Trăiască muzica!

– va urma- sau nu-