Nu prea înțeleg ce se întâmplă și mă enervează spaima ce pune stăpânire pe mine. Privesc din ce în ce mai stresată strada pustie. Mașinile parcate pe trotuare dispăruseră peste noapte. Nicio mișcare, nicăieri. Parcă și păsările ar fi emigrat înainte de vreme.

S-a decretat starea de urgență. Salvările trec în liniște, iar luminile albastre ale girofarului îmi intensifică spaima. Vine o ambulanță, câte un ”astronaut” dispare după ușa cu afiș. După un timp revine singur, alteori urcă tot echipajul ca la întoarcere să care un corp greu ascuns în izoletă.

Într-o zi ne a fost prezentată o izoletă, realizată la noi în țară. Era cam urâtă, dar putea fi utilă. Apoi n- am mai auzit de ea.

La televizor rulează imaginile cu ”astronauții” care se plimbă pe un coridor de spital, apoi alții îngrămădiți lângă un pacient de la Terapia intensivă. Pacienți intubați. Culcați pe burtă. Băgați în saci negri.

Piața San Marco pustie. Niciun porumbel. Italienii cântă în balcoane. Camioane militare trec în viteză pe străduțe înguste. Imagini ca de război. Oamenii legii verifică cetățenii la intrarea în magazine. Portarul ia temperatura clienților. Amenzi, arestări, proteste. Anotimpurile se schimbă, pandemia rezistă.

(va urma)