Lăcașul de cult, cocoțat pe un deluț, ne aștepta după miezul zilei. Urma să participăm la încreștinarea unei ființe tare dragi, nu numai mie.

Meteorologii au anunțat o vreme instabilă, cu tot felul de precipitații, averse ”de ploaie” cum le place unora să zică, în centrul, estul, vestul, nordul și în sudul țării. Ca de obicei, n-au nimerit-o nici de data asta. Cel puțin pe la noi doar nepoțica mea a fost mai frumoasă decât vremea!

Despre bisericuță și ceremonialul de încreștinare s-ar putea scrie mult mai multe, dar țin să menționez doar atât: la ora aceea fetița de câteva luni ar fi trebuit să doarmă și de câte ori ațipea în brațele nașei, de atâtea ori a fost trezită de momentele ritualului. Cum era de așteptat, ritualul n-a ținut cont de siesta ei, astfel că de fiecare dată, micuța și-a exprimat nemulțumirea printr-un plânset.

Interesant de remarcat ceva de – a dreptul miraculos: ori de câte ori o ținea în brațe preotul, deși o mai și ridica, aproape pe deasupra capului, se făcea liniște. Fetița noastră asculta liniștită urmărind cu ochii ei mari ce se întâmplă.

Recunosc, am avut emoții, neștiind cum va proceda preotul la scufundarea în cristelniță. Cu atâtea știri apocaliptice de la televizor, e mai bine să nu te gândești la ele în speranța că va fi bine. Și a fost bine. Am stat foarte aproape, nu știu ce am văzut, ce n-am văzut, dar a fost bine!

După ritual, cea mai nouă creștină, îmbrăcată elegant, era mult mai liniștită, de parcă ar fi înțeles că a participat la un eveniment deosebit.

Așa cum se întâmplă cu asemenea ocazii, au urmat pupături, îmbrățișări, rude și cunoștințe care nu s-au mai văzut în anii pandemiei au schimbat niște impresii, după care și-au dat întâlnire la restaurant pentru a celebra încreștinarea fetiței.

-Va urma_