Trecută de prima tinerețe, îmbrăcată modest, purta clasica fustă bej cu bluziță, eventual și un jerseu subțire, în zilele mai răcoroase. Decent coafată, avea părul scurt, grisonat, iar pe fața ușor ridată afișa un zâmbet binevoitor, mai ales dacă era mulțumită de evoluția ta.

Nu se așeza pe scaun, răsfoia catalogul aplecată peste birou, uneori făcea câțiva pași de la ușă până la geamul clasei. Nu era măritată. Nu știu de ce i se spunea Puella. Dincolo de faptul că preda latina și era …fată, nu știu ce alt motiv ar fi existat. De ce rămânea în picioare? Nu cred că din prea mare respect față de strămoșii gintei latine. Gurile rele spun că Puella s-ar fi așezat odată peste o felie de pâine unsă cu mermeladă…

La ce bun să înveți latina? O limbă moartă? Se întrebau cei certați cu limbile străine. ”Ti-tyre tu pa-tu-lae re-cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi” pronunța cu dicție clară. Versurile, treacă-meargă. Dar textele grele ”De bello gallico” sau ce au declamat oratorii…chiar nu era un vis de domnișoară. Deși ”Patria nostra pulcra est.” Proverbele în schimb: Non scholae, sed viate discimus, Verba volant, scripta manet, Quo vadis? Veni, vidi, vici, O tempora, o mores! și altele îți dădeau un aer de intelectual, chiar și pe vremea lui nea Iancu: Finis coronat opus, nu-i așa?