La început și la sfârșit de an mai ales, dar și în luna mai, îmi aduc aminte de liceul meu! Nu-l pot numi ”cimitir al tinereții mele”, oricât de poetic ar suna! Pentru că, ar putea fi numit oricum, numai cimitir nu!

Prima oară când i-am călcat pragul, a fost într-o zi de sfârșit de noiembrie, o zi caldă, cu mult soare. La secretariat am rezolvat repede cu transferul, veneam de la o școală generală și urma să-mi continui studiile în clasa a IV-a la mult râvnitul liceu. Privilegiul de a studia la Unirea a venit la pachet cu noul meu domiciliu, la o aruncătură de băț de școală.

Ca să păstrăm adevărul istoric, trebuie să recunosc că am fost o fetiță mai degrabă rușinoasă decât extrem de curajoasă, deși nu duceam lipsă nici de încăpățânare, ceea ce mă miră acum. De unde acest amalgam de însușiri? Gemenii se decid mai greu cum vor să fie: timizi sau curajoși, îndrăzneți ori rușinoși!

Secretara m-a condus tăcută pe coridoarele lungi ale școlii. Am trecut pe lângă tablouri imense agățate pereți. Zeci de tineri, absolvenți serioși mă urmăreau cu privirea din tablouri. Destul de calmă pășeam pe lângă tovarășa secretară, nebănuind ce avea să urmeze. Tocurile pantofilor ei sunau mai strident, pantofii mei fredonau mai șovăielnic marșul spre noua mea clasă, când deodată ne-am oprit în fața unei uși înalte. Toate ușile erau extrem de înalte, e drept că și eu eram mai mică pe atunci. În naivitatea mea, mă așteptam ca tovarășa secretară să mă poftească în clasă, să mă prezinte tovarășei învățătoare…cât de cât. Cu atât mai mare a fost mirarea mea când numai că nu m-a azvârlit pe ușa aia înaltă și a și dispărut fără o vorbă.

Nu-mi venea să cred că m-a lăsat singură! A închis ușa fără un cuvânt și dusă a fost. Am privit spre ușa închisă, am încercat să mă adun din surpriză, ceea ce n-a fost deloc ușor. De la catedră se uita la mine întrebătoare, cu niște ochi de ciocolată, o tovarășă severă, mărunțică, uscățivă, cu părul scurt chinuit de bigudiuri. Asta în dreapta mea. Pe stânga mea, o clasă întreagă de copii, mă fixau așa cum numai copiii curioși se pot uita la un nou venit. Iar eu eram ca picat din lună!

”Am venit…am venit”, am murmurat eu, și aș fi zis în continuare tot așa, că habar n-aveam ce ar trebui să mai zic. Mă uitam la copiii îmbrăcați regulamentar: băieții la costum, fetele cu rochițe cu pătrățele, cu guler alb și șorț, cu părul împletit în codițe sau tuns scurt și prins cu nelipsita cordeluță albă. Ei mă studiau ca pe un exponat în fața clasei, eu mă uitam la ei…apoi vocea oțeloasă a tovarășei, care totuși știa cine sunt și cu ce ocazie i-am deranjat ora, mi-urat un bine-ai venit și mi-a indicat banca a doua din rândul de mijloc, unde erau două locuri libere.

În pauză ne-am împrietenit, dar colegul meu de bancă nu l-am cunoscut decât înaintea vacanței de iarnă. Blondul cu ochi albaștri era în carantină, bolnav de pojar.

(va urma)