În zilele noastre, când părinții sunt în stare ca să-și schimbe domiciliul pentru dreptul de a-și înscrie copilul la una dintre cele mai bune școli din oraș, dacă tu locuiești la doi pași de școală, chiar nu poți aprecia acest dar al zeilor!

Cu atât mai puțin te simți îndatorat cu cât de mult te încurcă acest ”avantaj”. Vorba povestitorului, ”nu știu alții cum sunt, dar eu de când mă știu”…mereu mă las așteptată. Altfel spus ajung cu întârziere. Școala fiind atât de aproape, cui i-ar trece prin cap să pornească cu două ore mai repede, ca ăia din Pănet, care se duc în gară cu o zi mai devreme, ca să nu scape trenul! Am cronometrat, știu că stau la cinci minute de școală, chiar dacă merg în pași de horă. Un pas înainte, doi pași înapoi, sau invers. Așa: doi pași înainte , un pas înapoi…Și cu toată teoria mea, am reușit performanța de a întârzia. Aproape zilnic!

Am o scuză: Școala se află într-o curte mare, înconjurată cu gard de grilaj metalic. Are trei porți de intrare, dar nu e deschisă decât tocmai poarta cea mai îndepărtată de traseul meu! Zilnic să ocolești toată curtea, să numeri minutele și să ajungi la poarta mică a clădirii- intrarea principală e rezervată cadrelor didactice, e chiar o provocare. Apoi în funcție de unde am clasa, la parter, la etaj sau la etajul doi…e o treabă serioasă. Atât de mult n-am prea întârziat ca să fiu reținută la poartă sau să fiu citată la toașu-director, dar de cele mai multe ori, când am intrat în clasă-toți copiii erau în picioare. Nu mai eram rușinoasa din clasa a IV-a, așa că am întrebat cu tupeu: ”Bună ziua, îmi permiteți să intru?” -fiind deja în clasă. Am primit aprobarea cu o ușoară inclinare a capului arâtând în același timp să-mi ocup locul în rândul din mijloc. Nici n-am ajuns bine la loc, că toată clasa cânta cu însuflețire: ”Trei culori cunosc pe luuumeee”, imnul național de atunci.

Sportul de dimineață-pe vremea aceea nu era la modă joggingul, obicei capitalist, occidental, decadent și cum o mai fi fost, eu care făcusem cinci minute de alergare în forță, aș fi vrut să mă așez după momentul solemn de intonarea imnului, dar…zeii nu erau de partea mea. Catalogul se deschidea inevitabil-din obișnuință, mă gândesc eu acum, exact pe pagina cu numele meu. Fără să fi apucat să- mi odihnesc oasele, deja îmi susțineam doctoratul la tablă.

Dacă aveam timp să-mi arunc o privire peste lecția din cartea deschisă, în cele câteva secunde în care eleva de serviciu a dat raportul și profa a trecut absenții – dacă erau – în catalog, scăpam repede. Manualele de pe vremuri, fără să fi fost scrise de niște genii, erau net superioare celor din ziua de azi. Chiar și așa textele conțineau o groază de umplutură. Nu aș putea spune de unde am luat obiceiul de a citi cu ”plaibasul” în mână, dar a sublinia esențialul din logoreea unui tovarăș autor s-a dovedit a fi cea mai eficientă metodă de studiu. Pe atunci unii profesori de modă veche făceau schița lecției pe tablă. Povesteau, demonstrau pe material didactic cele spuse și schița rămânea pe tablă până-n pauză când elevul de serviciu ștergea tabla.

Cu schița de pe tablă și esențialul subliniat în manual era floare la ureche să mă descurc, chiar dacă altul ar fi zis: ”toa-șă profesoară vă rog să mă iertați, nu m-am pregătit pentru astăzi”…și urmau niște scuze penibile. Nu am tocit nici din greșeală! De asta am avut probleme totuși, la poezii. Dacă nu-mi plăcea poetul…nu rețineam decât cele câteva citate pe care le găseam în cărțile criticilor literari. Am avut profesor care se așeza pe colțul catedrei, povestea despre epoca în care a trăit autorul, desena câte -o plăcintă pe tablă – continentul, săgeți, lupte, cifre, apoi te lăsa să înveți restul din manual. Am avut profă care avea un caiet de 200 de pagini, cu coperți de plastic rezistent din care a dictat analiza literară tuturor generațiilor dinaintea generației noastre și probabil și celor viitoare. De scris , scriam ce a dictat, astfel îmi exersam scrisul de viitor medic, spre nemulțumirea colegelor care nu-mi puteau descifra scrisul. Uneori reluam fraza după profa, mai încet, dar nici așa nu era pace sub măslini, dacă mă ascultau prima, restul clasei era pierdut! Bineînțeles că nu recitam textul dictat, eu îmi făceam analiza după critica literară și opinia mea. Sacrilegiu!

Desenam binișor. Proful de desen, un tânăr macho, am zice azi, pe atunci nu aveam termenul în vocabular. Atât știam că pe lângă profii scorțoși, fete bătrâne sau profesoare tocilare, cei ca el, aduceau un suflu proaspăt aerului de mănăstire în școală. Se zvonea că s-ar fi bătut cu un tânăr actor de succes pentru o frumoasă studentă la actorie. Nu știu cât adevăr era în poveste, cert este că omul nostru a venit un timp cu ochelari de soare. Aveam ore seara…Desenele mele i s-au părut prea reușite ca să fie operele mele și după ce a răsfoit blocul desen, mi-a zis scurt: ”dă-i bătaie, ia să te văd!”Și eu trebuia să ghicesc la care dintre desen s-a referit? Am schițat iute ceva pe tablă, cu creta pe tabla neagră arăta și mai bine decât pe caiet…Așa a crezut el că mă ambiționează. Mai făceam câte un desen colegilor pentru câte o prăjitură de la chioșcul liceului, dar … atât! Numai că-mi recunoștea mâna…Odată a terorizat o elevă ca să recunoască cine-i autorul desenului. A fost o luptă de minute întregi. ”Cine l-a făcut?” Eu. ”Cine l-a făcut?” Eu. Biata fată îl privea în ochi și lacrimi mari cât cepele îi curgeau din ochi, – povesteau colegii ei – dar nu m-a dat de gol. Cum să-ți dai de gol sora?

(va urma)